Bisericuța albă din deal…

Dacă ajungi în centrul comunei Dăbâca, nu ai cum să nu observi un mic bufet unde localnicii își fac de lucru, fie cumpără ceva, fie schimbă o vorbă, fie doar așteaptă să se întâmple ceva interesant. Așa se face că vrând-nevrând, am făcut și eu ceva original, dacă tot am descălecat pe meleagurile respective, adică am sorbit o cafea super neagră și am pipat o țigară pe terasa dotată cu două mese și vreo cinci scaune. Nu de alta dar trebuia să reduc la maxim eventualul impact negativ al aerului cam prea oxigenat din zonă.

Odată formalitățile încheiate, am străbătut o cărare ce se strecoară oblic între bufet și farmacie, am evitat impactul cu un plug de tractor, pe care l-am lăsat parcat pe partea dreaptă și, după o scurtă înșurubare care m-a adus în marginea unei mici livezi, am reușit să văd, fără opreliști importante, cele două biserici sclipind albe în soare. De acolo, de la baza urcușului, par biserici surori, cocoțate pe două dealuri gemene, ca două sprâncene de moș hâtru. Spre care să-mi îndrept atenția, mă gândeam eu cu altă țigară fumegând în colțul gurii, cu sticluța de excursie încă plină cu pălincă de mere solicitând urgent o procedură medicală, care să-i redea vitalitatea și onoarea, și cu aparatul foto odihnindu-se oarecum vinovat pe burdihanul din dotare. Sper că minorii nu intră pe aici să citească asemenea enormități, oricum eu am specificat în Subtitlul blogului că este nerecomandat susnumiților.

Cum stăteam eu și cugetam, aud doi ochi albaștri apăruți din senin, poate erau ascunși în spatele vreunui măr, cine poate ști, aud deci cum îmi șoptesc, spre bisericuța aia mai mică din stânga ar fi mai interesant de mers, dintr-un motiv simplu, este reformată și datează de prin 1740, fiind cea mai veche și mai frumoasă și mai… o opresc pe posesoarea ochilor albaștri cu un gestum hungarorum de mai mare dragul, chiar mi-a ieșit din prima. Precum alți anonimi care au descris locuri, oameni, fapte și alte ardelenisme , sânt cât se poate de obiectiv și nu mă las influențat niciodată de insinuările unora sau ale altora, așa că o cotesc spre stânga spre vădita satisfacție a companioanei mele, mult mai tânără și relativ blondă. Pe la jumătatea urcușului, epuizat de efort, dar dorind să-mi maschez slăbiciunea, mă opresc din mers și admir silueta albă spre care am pornit. Noi am reparat-o, zic ochii albaștri, eu și soțul meu, precizează ca să nu fie niciun dubiu, am primit fonduri din Olanda și din Ungaria. Era mai părăginită, bisericuța, continuă ea să turuie, dar am zugrăvit-o și în interior, nu numai pe dinafară, am pus și geamuri, că erau sparte și intrau porumbeii și buhele înăuntru, cred că și-au făcut și cuiburi acolo, fiindcă am găsit coji de ouă. Ar mai fi de lucru, ciripește ghidul de ocazie, bani s-ar mai găsi dar noi sântem cam bătrâiori, eu am trecut pe șaizeci de acum. Șaizeci, fluier eu în gând, prospătură nu alta, când aveam șaizeci urcam panta asta fluierând, și mai trag o gură din sticluța cu medicament, parcă un pic mai trist, melancolic poate…

Biserica e de pe vremea Mariei Terezia, aud ca prin vis făcându-și datoria de ghid neautorizat, mai încolo, și face un gest larg și suficient de vag să nu pricep mare lucru, o fost un grajd mare de piatră plin cu cai de rasa, că la Maria Terezia tare i-or plăcut caii. Face o pauză și mă privește senin, intens chiar, să vadă dacă am priceput aluzia. Acum grajdul nu mai egzistă, spun ochii albaștri, locul îl ară oamenii… de câte ori se ară, plugul scoate pietre mari, ca astea, și împinge cu vârful pantofului un pietroi răsărit pe uliță. Și caii se adăpau din pocale de argint pe vremea lui Maria Terezia, continuă ea, dar acum nu mai sânt, nici cai, nici pocale de argint. Mare minune, zic eu aproape involuntar, pocale de argint pentru cai de rasa! Ei, alte vremuri, acum e moda mașinilor străine și a excursiilor prin locuri exotice, Madagascar, Costa Rica, etc., dar e frumos și așa. Totuși, o întreb pe interlocutoare, cum de e așa goală bisericuța, nicio icoană, nicio decorațiune… doar bănci de lemn și o masă acoperită cu ceva incert… Apoi au fost patru tabouri , două pe peretele ăsta, și artă spre stânga, unul tare frumos, cu Szentgyorgy sulițând balaurul, și două pe peretele celălalt, le-au furat niște oameni din Bonțida, zic sătenii, dar autoritățile nu i-au prins, șoptește aproape în gând, iar ochii albaștri par să se întunece. Și cutia milei au furat-o, și ceva cărți vechi. Acum nici nu se mai țin slujbele aici, că doar cinci credincioși mai sântem…

Îmi iau rămas bun de la ochii albaștri și cobor agale, trăgând îngândurat din tigară. Soarele e sus de acum și e timpul să mă întorc acasă. Ea rămâne lângă bisericuță de unde mă conduce cu o privire albătrie. Cred că e curioasă dacă urc și la cealaltă biserică dar picioarele mele dau semne de slăbiciune. Arunc doar o privire spre celălalt deal și îmi promit că voi urca și acolo cu altă ocazie, dar tot mai des nu mă țin de promisiuni…

Marika, dragostea mea…

Pe Marika am cunoscut-o imediat după Revoluție la un miting al UDMR. Plecasem împreună cu alți prieteni, să punem pumnul în pieptul furtunii. Mi-a sărit imediat în ochi: mignionă, cu ochii negri și puțin alungiți spre tâmple sau spre stepele Asiei, cu părul negru, prins într-o coadă nărăvașă, se agita și striga lozinci din care am înțeles doar cuvântul autonomie. Chiar dacă nu știu o boabă ungurește, tot am înțeles despre ce e vorba. M-am apropiat de ea, privind-o curios: chiar era o unguroaică adevărată, nu ca majoritatea celor ce se dau mari unguri, blonzi, cu ochi albaștri ori verzi, parcă au coborât toți buluc din cețurile nordice. Mi-am zis că e o adversară demnă de luat în seamă, așa că m-am apropiat mai mult de ea și i-am șoptit la ureche, evident cu o doză de sarcasm, de ce nu pleci tu acolo, dacă nu îți place în aici? Parcă am curentat-o! Bâțâia din toate încheieturile și vorbea repezit, împroșcând cu salivă în toate direcțiile. Noroc că purtam ochelari, altfel eram orb acuma. Din șuvoiul de cuvinte, două m-au gâdilat la ureche, prin muzicalitate și expresia satisfăcută a feței când le rostea, budos olah, sau ceva de genul ăsta. Și eu știam un cuvînt care, bănuiam, că îi va face mare plăcere, bozgoriță, așa că i l-am șoptit printre dinți.

Din una în alta, combătând și gesticulând ca la un spectacol de pantonimă, am convenit să continuăm dezbaterea la o bere. Berea s-a tot multiplicat pe fondul eforturilor de a argumenta a cui e de drept Ardealul. Vă spun drept, Marika e cam tare de cap sau de urechi, nu pricepea în ruptul capului cum stă treaba, cred că nici nu a auzit vreodată de daci, romani, triburi asiatice, migrații, etnogeneza poporului român și alte chestii din astea elementare, aveam impresia că vorbesc singur. Dar ne-am plăcut, dovadă că dimineața ne-am trezit în același pat, nu ne aminteam nici unul cum s-a întâmplat asta, ori ce s-a mai întâmlat între noi. Oarecum jenată, Marika a zis, no, acum trebe luat nevastă pe mine, dake durmit împreună așa e frumos. Eu sânt sensibil la cuvântul frumos, așa că am fost de acord.

Într-o săptămână eram căsătoriți, cununia am făcut-o la vreo patru biserici să nu se supere nimeni iar nunta a fost restrânsă, în familie. Familia ei într-o sală, cu ceardaș și guyaș, a mea în altă sală, cu folclor de-al nostru și sarmale. Noi am stat mai mult pe hol și am dansat tango. A fost foarte frumos. Am avut o căsnicie armonioasă, fără asperități, pe copii i-am botezat neaoș românește, Vasile și Ileana. Ea nu a avut nici o obiecție dar nu am înțeles niciodată de ce le spunea Laszlo și Ilonka. Încolo totul a fost ca în povești, o dată doar ne-am certat îngrozitor: eu am spus că Iancu de Hunedoara a fost român, ea insista că a fost ungur și îi spunea Hunyadi Ianoș. S-a enervat teribil și a sunat-o pe maică-sa, care a venit val-vârtej, parcă aștepta la colțul străzii așa repede a sosit. Stăteau amândouă pe scaune, picior peste picior și mă priveau cu ochii ăia negri, adânci și acuzatori, de m-a luat frigul. Șopteau din când în când pe limba lor, fără să înțeleg nimic, doar olah, șuierat de maică- sa ca un reproș, un fel de ți-am spus eu…

La un moment dat, mi-a zis, olah draghe, tu supărat tare rău pe fata mea, o să vină Orbanul la tine și ai dat de drakul. M-am speriat destul de tare, Orban ăla care taie salariile și pensiile? Nu, zice ea, altul, și a zâmbit cu subînțeles. Odată mi-am revenit, Viktor Orban nu are ce căuta aici, că sântem în NATO și ne apără ei, zic, dar ea neagă din nou, nici ăla Orban. Vine Orbanul ăla rău care îngheată florile și pomii de nu mai au rod, și la tine o să vină, olah draghe, și vai de floarea ta a fi! M-a pufnit râsul nu alta, auzi superstiții băbești, și am râs una bună de mi-au dat lacrimile. Baba s-a simțit vexată și a plecat precum a venit, nu înainte de a-mi arunca o privire neagră, plină de ură.

Nu trec trei zile și se pornește un vânt, din nord de undeva, că era rece ca gheața, cu ploaie biciuită, transformată în lapoviță și apoi în zăpadă. Marika mă privea cam ciudat, credeam că iarăși am zis ceva nepotrivit dar nu am pus la inimă, nu rămânea niciodată datoare. Seara, femeia se strecoară în pat și îmi dă de înțeles că i-a trecut supărarea. Se lipește de mine, olah draghe în sus, olah draghe în jos, eu nimic. Mă sărută și mă mângâie drăgostos, cum numai ea știa să o facă când vroia, eu nimic. După trei nopți de repetiții fără rezultat, mă dezbracă de toate zdrențele, mă unge cu alifii din cap până la picioare și murmură descântece precreștine în limba ei ciudată. Nu se lasă cu una cu două, transpiră prin toți porii și în disperare de cauză îmi aplică niște manevre în zona mediană atât de mistice și inimaginabile încât nici nu am avut curajul să o privesc, precis sânt învățate în stepă, pe mersul legănat al calului, mă gândesc eu cu ochii bulbucați de plăcere, ah bozgoroaica mea, nu te opri, auzi țipătul dropiei, simți vântul înmiresmat al toamnei cum ne îmbrățișează, asiatică mică, auzi cetera cum plânge înfășurată în fuiorul de fum ce se ridică spre cer… ?

Într-o vreme a terminat cu manevrele, și-a privit opera, curioasă și satisfăcută totodată, a zis olăhuț draghe am alungat pe Orbanul cel rău, dar ai mare grije să nu revină și m-a dotat cu o pereche de izmene groase pe care nu le-am mai dat jos nici iarna nici vara de frica lui. Olah draghe, repeta cu buzele-i cărnoase, senzuale, mângâindu-mi trupul scheletic, olăhuțul meu drag, tare m-am temut că Orbanul ăsta nu vrea să plece de la tine și eu o priveam drăgostos, speriat, încântat și tăcut, olah draghe, ai mare grije. Apoi a pus mâna pe telefon, a sunat-o pe maică-sa și i-a zis să nu mai vină pe la noi niciodată și să și-l bage pe Orbanul ăla rău undeva adânc și definitiv. Și cu asta basta, am revenit la viața noastră armonioasă, de ziua românilor făcea iahnie, de ziua ungurilor, guyaș, noaptea le amestecam cum ne pricepeam mai bine, Laszlo și Ilonka au crescut mari, și noi eram mulțumiți. Adormea în brațele mele răsuflând miresme de flori necunoscute și eu o mângâiam pe tot trupul, parcă era pentru prima dată, mă înebunea pielea ei catifelată, de mânză scăpată prin ierburile înalte ale pustei, îi țineam în palme sânii mici dar grei, cuibăriți cuminți ca o prepeliță speriată de gândul vreunui prădător. Când vreo rază rătăcită de lună îi lumina chipul, o priveam o clipă lungă, fără sfârșit parcă, uneori îmi lua mîna stângă cu care o îmbrățișam și îmi săruta degetele în vis, un zâmbet îi străbătea chipul și mi se părea că murmură olăhuțul meu drag… iar eu îmi înălțam privirea și mulțumeam Creatorului că mi-a trimis-o exct așa cum este, nici mai mare, nici mai mică, nici mai vorbăreață, nici mai tăcută…

Într-o noapte a plecat, fără să spună un cuvânt, zâmbind doar. Uneori, când luna își face loc printre nori, o văd alergând de-a lungul și de-a latul stepei, călare pe un cal negru, cu coama în vânt. Aleargă și aleargă dar rămâne în fața mea, secunde sau ore poate, vântul călduț mă îmbrățișează cu arome de flori sălbatice, părul îi flutură pe umeri, negru și strălucitor, ochii îi sclipesc, dureros, în noapte, și o văd până ce din ea se desprind fluturi care zboară haotic spre stele, iar vântul îmi aduce o șoaptă aproape stinsă, olăhuțul meu drag, spune, și o lacrimă mi se prelinge încet pe obraz, un regret imens se înșurubează în sufletu-mi stafidit, că nu i-am spus niciodată, privind-o adânc în ochii ăia mari și negri, Marika, dragostea mea…

Ruine și povești

Era încă dimineață când am aterizat în centrul comunei Dăbâca, hotărât sa-i văd cetatea renumită, dar mai ales să-i aflu poveștile din bătrâni, legendele chiar. Așa că după ce am parcat strategic la umbra parohiei greco-catolice, am pornit agale de-a lungul localității. Cu clopul ușor înclinat spre dreapta, cu aparatul foto atârnând zeflemitor de-a lungul coapsei, cu țigara în colțul gurii, nu-mi amintesc în care, par un pistolar din vestul îndepărtat în căutare de victime. Iar victimele mele, în astfel de situații, sânt babele satului, singurele care mai păstrează amintirea vechilor povești. Uneori și a celor mai noi.
Doar umbra mă însoțește de-a lungul drumului recent asfaltat, dar privirea strecurată sesizează o perdea care fâlfâie speriată, curioasă poate, o tânără sfioasă care mă admiră, îmi zic, știind din experiență că atrag irezistibil fecioare visând la o relație cu un adult simpatic și bogat, la fel cum pățesc și alții de vârsta mea, gen Columbeanu sau Năstase. În plus, singurul dinte pe care îl mai am, simbol falic după unii, culme a atracției și a șugubățeniei după alții, le face să suspine atât de adânc încât până și nevinovatele păsări de noapte se foiesc în cuiburi.
Nu trece mult și îmi văd prima potențială sursă de informații. Pe o bancă din fața casei, o bătrînă cu ochi calzi și zâmbet pierdut se răsfață la soare. Mă înclin politicos în timp ce o salut, apoi pornesc mecanismul năucitor prin care duc conversația la punctul dorit, fără grabă, ca un vânător care-și adulmecă prada înainte de a o sfâșia.
– Noroc că a plouat azi noapte, zic zâmbind șăgalnic, va crește porumbul voinic ca făt-frumos.
Baba e toată un zâmbet, dă aprobator din cap, se uită cu greu la mine fiindcă m-am postat strategic, cu soarele în spate. Profit de interesul pe care mi-l arată și las să se întrevadă caninul care îmi zvâcnește impetuos din falcă. Văd cum o străbate un fior de plăcere din cap până la degetul mare de la piciorul stâng și consider că a venit momentul să pun întrebarea care mă macină.
-Dar despre cetate știți vreo poveste din bătrâni, vreo legendă?
Șovăie o clipă, apoi cu o sinceritate dezarmantă șoptește misterios:
– Nu știu maică, nici o poveste despre cetate. Atâta știu că acum câțiva ani un inginer o restaurat zidurile, apoi o murit. Dumnezău să-l ierte, că o fost om bun.
Îmi i-au rămas bun și îmi văd de drum.
Ochesc o altă bătrână trebăluind prin curte cu o mătură în mână. Nu sânt sigur că vrea să încalece pe ea sau doar alungă visele rămase atârnate de pleoape încă, oricare dintre variante fiind convenabile. Reiau ritualul apoi, după o vreme, femeia se îndreaptă de șale și arată cu un deget noduros spre zidurile albe ce par a se arăta printre copaci.
– O fost un inginer care o refăcut zidurile și o vrut să asfalteze drumul până acolo, dar nu o mai apucat că o murit. Acum primarul zice că o să asfalteze el drumul, o să facă o parcare aici la marginea drumului principal iar sus, la cetate, o să facă un restaurant și un hotel să vină turiștii să se distreze. Apoi, deranjată de ceva, nu știu motivul, aruncă cu mătura după o găină care apăruse în peisaj și blestemă mărunt ceva nedefinit semn că întrevederea a luat sfârșit. Cu entuziasmul intact, o cotesc pe o uliță ce urcă timid spre biserica ortodoxă, cu speranța că aici voi avea mai mult succes. Nu trece mult și apare o altă potențială sursă de informații. Mă privește iscoditor de la distanță și experiența îmi spune că e cazul să trec direct la subiect și bine fac.
– O fost un inginer, spune bătrâna, dar o întrerup.
– Asta cu inginerul o știu deja, dar ceva despre cetate nu știți?
– Se spune că a fost a lui Gelu, dar eu nu știu, așa se zice. Inginerul o găsit acolo o mulțime de podoabe și arme, o fost mare revoluție acolo, or murit mulți oameni. Dar adevărul cine îl poate ști?
Salut politicos și plec mai departe. Ceva, ceva, tot am aflat, așa că mă îndrept spre o bisericuță cocoțată pe dealul vecin. Aflu că e reformată și îi dau târcoale sperând că o credincioasă de rit central-european ar putea să mă lumineze. Și am noroc, o tinerică de nici 50 de ani, cu ochi albaștri și sprintenă ca o zvârlugă apare ca din senin lângă mine și mă lămurește hozon perț.
– Apoi și biserica și cetatea or fost a lui Maria Terezia.
Risc o întrebare:
– Lumea zice că o fost a lui Gelu, cetatea…
– Nu-i drept, suspină femeia, or mistificat istoria unii. Nu o fost nici a lui Gelu, nici a lui Menumorut, o fost a lui Maria Terezia, și cu asta a încheiat discuția, nu înainte de a-mi zâmbi, așa cum doar ochii albaștri știu să o facă.
Oarecum resemnat, mă îndrept spre cetate, cu gândul să fac câteva poze reușite cu care să intru în istorie. Până la urmă, ceva, ceva tot am aflat. Cetatea face parte din viața comunității și indiferent a cui a fost va deveni un important centru turistic, micii vor sfârâi pe grătare, berea va uda buzele turiștilor și ale localnicilor deopotrivă, într-o armonie de invidiat. Dar șansa pare să-mi zâmbească când mă așteptam mai puțin. Chiar în centrul comunei, în fața unui impozant magazin sătesc, o venerabilă doamnă alungă muștele cu o mână, în timp ce cu cealaltă își aranjează cochet năframa neagră. Recunosc o șansă dintr-o mie, experiența mea de călător prin satele transilvane e fără dubii chiar și pentru neprieteni, așa că mă îndrept agale către ea, hotărât să nu ratez.
Ajuns la vreo doi metri de fermecătoarea creatură îmi fac de lucru cu aparatul foto, sperând că o voi impresiona. Trag câteva cadre generale, îmgenunchiez pe asfalt pentru a poza un melc care încearcă să treacă strada, șterg lentilele de praful imaginar, strâmb din nas nemulțumit de ceva știut doar de mine. Cu coada ochiului văd că i-am captat atenția, așa că trec la etapa următoare. O privesc admirativ și, arătând spre aparat, dau de înțeles că vreau să o pozez. Ea face un semn neconvingător că nu, îs bătrână pare a spune, mai bine ai fotografia vreo codană sau vreo nevastă neglijată de bărbat, chestii din astea.
Introducerea fiind făcută, lansez întrebarea care mă frământă despre poveștile ori legendele inspirate de cetate. Femeia, toată un zâmbet, îmi face semn cu mâna să mă așez lângă ea, pe băncuță.
– Stai aici lângă mine, spune cu glas armonios, io îs cam surdă, nu aud tocmai bine…
Mă execut cu plăcere, presimțind că sânt pe cai mari. Bătrâna mă privește cu un ochi verde, frumos și tânăr, celălalt fiind acoperit de pleoapa căzută oarecum oblic. Nu are multe riduri, pare în putere încă și cu siguranță a fost o femeie frumoasă la vremea ei. Un smoc de păr încearcă să-i evadeze din barbă dar asta nu-i știrbește cu nimic farmecul. Și mă privește calm și intens totodată, cu ochiul ăla verde care îmi amintește de una și de alta, de iarbă și pădure, de primăvară și alte-alea.
-Stimată doamnă, zic, oarecum timid, știți vreo poveste, vreo amărâtă de legendă despre cetate?
– Ai, de mult îs un pic surdă, de când eram la școală. Io am făcut șesă clasă, apoi or venit ungurii și o zâs mama, fata mamii, io nu te mai poci țâne la școală că nu avem bani, dar o să înveți o meserie, te-oi duce la Rozsi neni și îi învăța croitorie. Că eram opt frați acasă și erau bani puțini, și mama nu ne-or putut țâne la școală mai mult.
– Dar de cetate, ce știți?
– Nu am fost din naștere surdă, zice baba. Eram la Rozsi neni să învăț croitorie și o venit învățătorul din sat și o zâs să cântăm ceva cântec, că eram mai multe fete acolo, și ele or cântat, dar io nu am putut că nu am învățat ungurește, că mămuca nu o avut bani să mă dea la școală, numa șesă clasă am făcut, la români. Nu vrei să cânți ungurește? O zâs învățătorul către mine și io i-am zîs că nu știu ungurește că mămuca nu o avut bani să mă dea la școală mai departe, atunci el o luat o botă și m-o lovit tare și io am picat jos și el o dat cu picioarele în mine până mi-o curs ceva din urechi, și m-or dus la spital la Cluj și de atunci nu mai aud bine.
– Dar de cetate… zic eu, mai încet parcă, mai puțin convins că o să aflu ceva.
– Apoi, zice femeia, privindu-mă aproape galeș, am 92 de ai și numa’ un pic mă dor genunchii, îs sănătoasă. Mi-o murit bărbatul de vreo douăzeci de ai, dar am tri pensii. Una a lui că o fost veteran de război, alta că o lucrat la C.A.P. și una a mea că și io am lucrat la C.A.P. Se uită drept în ochii mei și rășchirând trei degete, pe care mi le proptește drept în vârful nasului, repetă: tri pensii! Așe să știi!
Tri pensii, repet eu în gând admirativ, tri pensii și cu a mea patru, și dau să zâmbesc cu dintele meu irezistibil. Abia atunci observ că și ea are doar un dinte, dar al ei e subțire ca un ac, alb și strălucitor parcă ar fi din fildeș nu ca al meu gălbui de la țigări și găurit transversal de o carie harnică și nici nu pare a avea 90 de ani, iar ochiul ăla verde, frumos și curat câte nu o fi văzut, câtă iarbă, câtă frunză, câtă lume…
Cu gândul ăsta rebel hoinărind prin cap o salut și mă pornesc agale către cetate să fac pozele alea care să mă facă cunoscut în lume, dar nu vă mai povestesc ce am văzut acolo sus, pe deal, că și așa m-am lungit prea mult. Dar de un lucru să fiți siguri, nu am întors-o din condei ca să subliniez ce buni sânt unii și ce răi sânt alții, așa s-a întâplat și am zis să vă povestesc ce am aflat despre cetate. Că și eu sânt căsătorit cu o unguroaică, pâinea lui Dumnezeu nu alta, dar asta este altă poveste pe care poate o să v-o spun cândva.

Năluca

Povestea cu seninătatea celei care nu avea nimic de ascuns. Uneori zâmbea. Nu sânt sigur că eu eram destinatarul acelor zâmbete, poate zâmbea unor amintiri, pe măsură ce le depăna.
Mergea așa cum povestea. Senină, abia atingând pământul, cu părul fluturând în vânt.
Picta așa cum vorbea, așa cum pășea, cu teamă să nu strivească sufletele lucrurilor și ființelor așternute la picioarele noastre. Privea cerul înstelat și spunea, uite steaua aceea sânt eu, sau arăta spre un fir de iarbă spunând același lucru. În ochii ei era mereu primăvară, chiar și când își înfășurase trupul în culorile toamnei. O primăvară, captivă în propria toamnă.
Penelul ei nu tremura. Desena curbe și răspândea culori cu firescul anotimpurilor. Și întotdeauna în urma ei un câmp de flori își revărsa aromele, chiar dacă picta pietre. Fiindcă primăvara se încăpățâna să o locuiască.
Sau poate pentru că eu o priveam.