Categorie: vorbe-n vânt

Toată viața…

 

Toată viața mea
încape într-o lacrimă.
Dacă ai pune-o în ochiul drept
ai vedea cât am plâns și cât am zâmbit.
Dacă ai pune-o în ochiul stâng
ai vedea câte cărări am rătăcit
căutându-mă.
Dacă ai lăsa-o să se odihnească
pe buzele tale înflorite
de amintirea unei amintiri oarecare
ai simți câtă sare mi-a oblojit rănile
ori poate dulceața întâmplătoare a unei clipe.

@Rares Pintea/Toată viața…

Gheorghe

Gheorghe, morarul din Sârbi, cu moara lui veche de peste 300 de ani, aşteaptă  în mijlocul morii să vină muşterii să macine un sac de grâu ori de vorbe. Pare trecut de 70 de ani, o albeaţă îi acoperă ochii, altădată limpezi,  dar şi aşa privirea lui e vie, intensă, uneori întrebătoare, mai tot timpul tristă. Cum stătea în mijlocul încăperii, aşezat pe un vechi scaun, cu bota odihnindu-i-se între mâinile noduroase ca o răchită contorsionată de sete  părea că tocmai s-a oprit din lucru să-şi tragă un pic sufletul. Şi am trăit cu impresia asta până ce nu mi-a destăinuit că moara stă  de vreo şapte ani. Nu am schimbat multe vorbe cu  badea Gheorghe, încremenirea sa şi a morii sale o samă de ani, exact atâţia cât să confere gestului greutatea cifrelor, a fost suficientă pentru a creiona o poveste.

          Pe bătrânul din faţa mea nu l-am întrebat din ce trăieşte, poate fiindcă nu întotdeauna am suficientă putere pentru a purta povara privirilor unor Ion, Gheorghe, Anuţă, Năstacă ori Vasile. Dar şi aşa am ştiut  atunci când zâmbetul aproape absent mi-a urat bun venit, când privirea întoarsă spre sine de albeaţa ochilor reflecta un trecut mult prea îndepărtat dar tocmai de aceea atât de ispititor: din amintiri. Da, asemenea altor marmaţieni care s-au trezit într-o bună zi inutili, Gheorghe morarul din Sârbi trăieşte din amintiri şi refuză să plece în marea călătorie chiar dacă aparent rostul său prin aceste locuri a luat sfârşit.

         Cu siguranţă, acum o jumătate de veac, Gheorghe şi Moara de pe vale erau în centrul lumii; puţine se întâmplau în micul sat fără ca ei să nu ştie ori să nu fie implicaţi. Ochii morarului au mângâiat poate chipul frumos al vreunei codane cu părul cânepiu şi ochii de un verde crud, arhaic sau poate de un albastru înalt, dacic, aflată cu vreo treabă prin zonă. Glasul său a dat poate sfaturi despre lume şi viaţă, vorbe grele, izvorâte din statutul lui de meşter şi prieten al duhurilor apei. Mâinile sale, noduroase acum, au mângâiat pulberea de aur a recoltelor, simţind astfel puterea şi misterele gliei. Toate au trecut acum ca un fum. Lumea în care ei se încăpăţânează să fiinţeze nu mai există decât în mintea buimacă a unora care se îndeamnă să vadă ceea ce nu e de văzut. Aş fi putut trece pe lângă el de sute de ori fără să realizez că la zece  paşi de asfaltul şoselei, dincolo de vale şi de de perdeaua verde a răchiţilor şi arinilor trăieşte un om şi moara lui veche, lăsată moştenire din generaţie în generaţie. Şi Gheorghe s-a achitat, la rândul său, de obligaţia de a păstra moara, chiar dacă acum roata ei nu se mai învârte, aşa cum semenii lui păstrează vâltorile, piua, tiara, fusul, suveica, coasa… Privindu-l cum stă în mijlocul morii, ca un semn din alte vremi, îmi dau seama că Gheorghe ar fi putut repune în mişcare roata dar faptul că nu a făcut-o arată că şi-a dat seama că timpul ei şi al lui a trecut. Preferă să aştepte încremeniţi venirea sorocului, fiindcă viaţa inutilă a morii ar fi fost poate şi mai greu de suportat ori aşa, imobilă din motive tehnice, ea şi el capătă aura misterioasă a posibilităţii amânate mereu în a deveni realitate. Într-un fel e captiv într-o lume apusă deja, în acelaşi timp însă trăieşte, poţi să-l atingi, poţi să-l dispreţuieşti, poţi să-l ignori. Ridică-te Gheorghe, ia-ţi moara ta şi umblă, pare a îngâna vântul strecurat printre frunze, deşi e clar că e prea târziu. El zâmbeşte doar şi zâmbetul său pare a spune că ştie tot ce ar trebui să ştie acum, aici, că vorbele ori îndemnurile sunt de prisos.

          Asemenea lui, pe cuprinsul Marmaţiei mai trăiesc încă oameni din alte vremuri, oameni pe care timpul nostru i-a surprins, învăluit, înlănţuit, i-a prins într-o capcană  fără scăpare. Ei au puţine variante, dintre care una este să aştepte spargerea buclei temporale pentru a se prelinge în timpul lor pentru totdeauna. Atât timp cât un Gheorghe, o Ioană, un Vasile sau o Pălăguţă mai fiinţează voi reveni cu drag în Marmaţia amintirilor mele, chiar dacă ochiul e întâmpinat de vile uriaşe,  maşini de lux şi haine fără noimă iar auzul de muzici date prea tare, de multe ori nefericit alese.

         Este evident că lumea lui Gheorghe nu are scăpare. Ea se va refugia incet, încet în muzee, parcuri tematice, rezervaţii, amintiri, poveşti, legende. Asta nu înseamnă că nu o putem duce cu noi în gând, ca pe un bagaj oarecare, inutil de multe ori. E moştenirea noastră, cu bune şi cu rele, a lumii care a fost către lumea ce va să vină. E o moştenire căreia îi datorăm respect fiindcă fără ea noi nu am fi astăzi ceea ce suntem, indiferent ce înseamnă asta. Lumea aceasta care, practic  nu mai există decât sub formă de singularităţi şi care e tot mai dispreţuită chiar de cei care beneficiază direct ori indirect de pe urma ei e lumea care, paradoxal, aduce turişti şi bani din toată lumea. De aceea nu pot să nu aud foşnetul frunzelor ori murmurul pâraielor care îngână, ca un refren dintr-un cântec de adormit copiii,  Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane…

Text preluat de pe Blogul Despre Maramureș

Decembrie

nu e frig
nu cad fulgi din cerul opac
doar cuvinte înghețate
străpung trupurile cenușii
orașul e plin de
răniți
cu zâmbete
ancorate
pe fețe
doar ochii
doar ochii
doar ochii spun
ceva

cu ochii închiși
stau în piața victoriei
în piața unirii
în piața mare
și totul se mișcă ordonat
în jurul meu
pe o bandă masini albe
pe altă bandă mașini negre
pe banda dedicată
autobuze electrice
pe trotuare
umbre
unele vorbitoare

în piață stau
cu ochii închiși
văd tot ce e de văzut
o lacrimă se prelinge
pe obrazul stâng
parcă aș fi viu

e decembrie
și nu e frig
doar o mâzgă ciudată
face lumea
mai alunecoasă.

Globalizare

Globalizare  

 

… în satul global sunt mai tăcut decât acasă,
în cătunul meu, cu o sută de fumuri;
sticla şi betoanele nu freamătă
la adierea uşoară a vântului,
cucul nu cântă la venirea primăverii.
Nimeni nu se opreşte la răscruci
să-şi ia adio de la cei rămaşi.

@Rares Pintea/Globalizare

Primordial  

Primordial  

îşi aprinse pipa
medită apoi
de trei ori
rezistă ispitei
pipa sa
de decor până atunci
fumegă
apoi începu să adie un vânt călduţ,
straniu,
frunzele copacilor de pe marginea digului
începură să se desprindă una câte una;

un fior îl străbătu
transversal
i se făcu frig din interior
se îmbrăcă deci.
paşii îl purtau pe dig
plutind parcă
frunzele se desprindeau tot mai des
deşi vântul contenise deja
definitiv
în urma sa,
digul se transforma tăcut in nisip,
se împrăştia apoi
sub forţa neutră a uitării
îşi încheia existenţa efemeră;

se trezi pe malul apei
singur.
privind adânc în adânc.
ascultând sunete primordiale.

@Rares Pintea/ Primordial