Globalizare

Globalizare  

 

… în satul global sunt mai tăcut decât acasă,
în cătunul meu, cu o sută de fumuri;
sticla şi betoanele nu freamătă
la adierea uşoară a vântului,
cucul nu cântă la venirea primăverii.
Nimeni nu se opreşte la răscruci
să-şi ia adio de la cei rămaşi.

@Rares Pintea/Globalizare

Reclame

Primordial  

Primordial  

îşi aprinse pipa
medită apoi
de trei ori
rezistă ispitei
pipa sa
de decor până atunci
fumegă
apoi începu să adie un vânt călduţ,
straniu,
frunzele copacilor de pe marginea digului
începură să se desprindă una câte una;

un fior îl străbătu
transversal
i se făcu frig din interior
se îmbrăcă deci.
paşii îl purtau pe dig
plutind parcă
frunzele se desprindeau tot mai des
deşi vântul contenise deja
definitiv
în urma sa,
digul se transforma tăcut in nisip,
se împrăştia apoi
sub forţa neutră a uitării
îşi încheia existenţa efemeră;

se trezi pe malul apei
singur.
privind adânc în adânc.
ascultând sunete primordiale.

@Rares Pintea/ Primordial

Neguri

Neguri 

eu m-am iubit cu fata pădurii,
şopti umbra, mai încet, mult mai înlăuntrul său,
apoi am murit, cred…

lacrimile meşterului au căzut pe lemnul mângâiat cu drag
şi au săpat cuvinte nevăzute
albastrul lemnului era acum săgetat de litere aurii,
mâna sa mângâia absent crucea

privirile lor s-au întâlnit, posibil accidental;
ea, cu ochii de un verde dureros, arhaic,
cu sânii imenşi sprijiniţi pe masă;
căutând sprijin în ochii lui
negăsindu-l
ochii lui erau absenţi încă
ochii lui purtau cenuşa trecutului sfărâmată între pleoape
inima lui, acoperită de zgura amintirilor…

dar privirile lor sau întâlnit;
ea a tăcut insă; el nu a răspuns
apoi fluierul a tăcut şi lacrimile s-au oprit;
ceaţa continua să persiste,
lăsând capetele lor să plutească nefiresc,
capete fără trupuri,
amintiri fără viitor, gânduri lipsite de ecou…

fata cu ochi verzi, dureroşi, deveni şi mai frumoasă,
nici ea nu suporta atâta frumuseţe;

se lăsă să alunece cu totul în ceaţă
el oftă doar
cel care s-a iubit cu fata pădurii nu avea umbră,
ştia oare?

@Rareș Pintea/ Neguri

Cu dracii beau

Când mor şi crucile mă dor
de ceaţă, vifor sau tăcere
lungit pe câmpul de mohor
cu dracii beau ultima bere.

Să-mi cânţi o hore trăgănată
ca mierea fie-al tău cuvânt
fecioare lutul să mi-l bată
ca să tresar şi în pământ.

Băută, fără vreun veşmânt
să vii la crucea mea, pe lună,
întinsă peste- al meu mormânt
să mă iubeşti ca o nebună.

@Rares Pintea/ Cu dracii beau

Insula

Insula (I) 

De când eram puşti îmi doream să am o insulă, doar a mea. Bineînţeles că nu mi-am permis una adevărată, aşa că peste ani mi-am făcut una. Am cumpărat 1000 mp de teren, apoi am săpat un şanţ de jur împrejur, care s-a umplut cu apa deviată din pârâul din apropiere. A rezultat o insuliţă aceeptabilă pe care mi-am construit un fel de baracă din lemn acoperită cu paie. O singură cameră, un pat, o masă, două scaune grosolan îmbinate şi multe cuie înfipte în pereţi pe post de mobilă. Accesul pe insulă se face cu ajutorul unei punţi rabatabile pe care o manevrez printr-un sistem complicat de funii şi pârghii. Nimeni nu poate veni la mine fără ca eu să imi doresc asta. Acolo, pe insulă, mi-am petrecut aproape tot timpul în ultimii ani. Nu ştiu cum, în apa împrejmuitoare apăruseră sute de peşti pe care îi prindeam cu o undinţă făcută dintr-o nuia, un fir de aţă, un dop de la o sticlă de vin si un ac cu gămălie. Aveam astfel hrana asigurată, plus că în jurul colibei crescuseră spontan salată, pătrunjel, muşeţel, mentă, ceapă şi alte plante ce puteau fi folosite pe post de hrană. Doar băutură, ţigări, pânze şi culori îmi aduceam din oraş. După un timp, pe insulă a crescut o vie care se căţăra sufocant pe colibă, iar într-un colţ al insulei prinse viaţă un prun. Făceau atâta rod încât am început să-mi prepar singur băutura în instalaţii artizanale. Uneori rămâneam acolo luni în şir fără să văd pe nimeni. Nici nu doream să văd pe cineva. Singurătatea nu mi se părea o povară. Pictam în neştire, apoi distrugeam tot, nemulţumit de rezultat. O luam apoi de la capăt. Eram singur pe lume, fără televizor, radio, frigider, maşină de spălat. Doar internet mi-am tras după o vreme, când am reuşit să mă conectez la reţeaua de electricitate, printr-un artificiu nu foarte ortodox. Cum spuneam, eram singur şi nu îmi păsa de nimeni. Asta până a apărut Măriuca. Din acel moment singurătatea a devenit un chin. Orele, minutele, clipele se dilatau la infinit. Nu mai puteam picta, nu mai mâncam, nu făceam nimic. Stăteam doar întins pe pat, aşteptând-o.
Şi ea trăia aceeaşi dramă dar, prin primăvară, a ales să rupă din viaţă o felie cât mai suculentă, fără să-i pese de nimic. Eu abandonasem lupta, mă cufundasem într-o tristeţe adâncă, fumam ţigară de la ţigară şi căutam alinarea în băutură. Eram mai tot timpul ameţit, pus pe harţă. M-am izolat de toţi şi de toate, experimentam singurătatea ca modalitate de a muri în viaţă. Ea se întâlnea și cu altcineva. Bineînţeles că a păstrat totul secret. Am aflat întâmplător. Când i-am spus a negat cu vehemenţă, apoi în faţa evidenţei a izbucnit violent. Continua să mintă cu atâta convingere încât eram pe cale să o cred. Nu m-am putut stăpâni şi i-am spus cât a decăzut, asta însemnând ruptura defininitivă dintre noi. Când mă înfurii spun mereu ce simt, cum văd eu lucrurile. Cu o sinceritate care doare. Aşa mi-am îndepărtat toţi prietenii. E falsă afirmaţia că sinceritatea îţi triază prietenii. Adevărul este mult mai crud. Îi îndepărtează definitiv. Nimănui nu-i place să îi spui în faţă ce crezi despre el. Cred că nici mie nu mi-ar place. Am un milion de defecte, o mulţime de apucături groaznice şi nu aş suporta ca cineva să mi le înşiruie pe aţă.
O săptămână am fost vraişte, nu ştiam cum să o salvez, să o opresc până nu era prea târziu. De fapt ea nici nu îşi dorea asta, încercările mele erau deja tardive. Cred că nici nu aştepta salvarea din partea mea. Nu m-am ridicat din pat decât pentru a-mi căuta ţigările şi băutura izbăvitoare. Cred că am slăbit zece kile. Când m-am uitat într-un ciob de oglindă abia m-am recunoscut. Simţeam nevoia imperioasă să povestesc cuiva prin ce trec dar nu aveam cui. Aşa că am părăsit insula şi m-am înfundat într-un birt din apropierea gării, populat cu figuri dubioase. L-am rugat pe unul dintre ei să mă lase să plâng pe umărul lui. A rămas cu gura căscată şi a vorbit cu glas tare, să-l audă toţi, mă, ăsta vrea să se spovedească. S-a făcut linişte. Toţi mă priveau curioşi. Apoi, mă, nene, dacă îmi dai zece lei te las să te spovedeşti. Am fost de acord. Am început să-i povestesc prin ce trec, cu amănunte pe care nu le-aş fi spus unui prieten. Tot. Absolut tot. Povesteam cu capul sprijinit pe umărul lui şi lăcrimam în barbă. Nici nu ştiu cum a trecut timpul. Se înserase şi o negură cenuşie acoperea birtul. Omul meu trase adânc din ţigară, făcu vreo zece rotocoale de fum albăstrui, apoi comentă plictisit. O trecut juma’ de oră, gata spovedania. Aşa ne înţelesem că îi dau zece lei pentru o jumătate de oră. Ok, am spus, îţi mai dau zece. Eram doar la începutul poveştii. Când am terminat, localul aproape se golise de muşterii. Vreo doi, care îşi traseră scaunele aproape de noi să-mi audă litania, adormiseră cu capul pe mesele murdare, pline de pahare în care fusese cândva rachiu. M-a costat o sută de lei plânsul pe umărul amicului împrovizat. Dar a meritat. Am ieşit în noapte ca într-un decor de film. Nu mai aveam lacrimi, nu mai aveam gânduri. Eram din nou pe cont propriu.

@Rares Pintea/ Insula

Amintiri

Amintiri

Femeie ce ai coborât de la munte
într-o noapte când eram amândoi părăsiți
aveai o tristețe ștampilată pe frunte
de departe păream oarecum fericiți
te revăd iar și iar cum intri-n poveste
scuturată de ani parca-a fost chiar aseară
amintirile mă poartă spre arii celeste
rămâi pentru mine o perpetuă vară
și zâmbetul tău traversat de regrete
mă doare acum când mă scutur de toamnă
femeie cu suflet din alte planete
rămâi pentru mine o perpetuă rană.

@Rareș Pintea/ Amintiri

Dar…

Dar…

Dar…
el continua să horească sfâşietor
vocea sa despica bezna oblic
ajungea la urechile tinerelor văduve
ori a nevestelor neglijate
un oftat adânc se aburea spre cer;

în estimp
cu geana agăţată de o stea
horea şi uneori lăcrima
cu ochiul drept
continua să vadă
ca prin vis
părul cânepiu adunat într-o coadă bogată
şerpuind de-a lungul liniei elegante a gâtului
poposind în final între sânii frumoşi
ca două mere ionatan abia pârguite;

i-a revăzut ochii verzi ca iarba crudă
ce cade sub tăişul nemilos al coasei
zâmbetul sincer şi curat
gropiţa din obrazul stâng…

Rares Pintea/ Dar…