Acasă » Povesti aproape adevarate » Bisericuța albă din deal…

Bisericuța albă din deal…

Dacă ajungi în centrul comunei Dăbâca, nu ai cum să nu observi un mic bufet unde localnicii își fac de lucru, fie cumpără ceva, fie schimbă o vorbă, fie doar așteaptă să se întâmple ceva interesant. Așa se face că vrând-nevrând, am făcut și eu ceva original, dacă tot am descălecat pe meleagurile respective, adică am sorbit o cafea super neagră și am pipat o țigară pe terasa dotată cu două mese și vreo cinci scaune. Nu de alta dar trebuia să reduc la maxim eventualul impact negativ al aerului cam prea oxigenat din zonă.

Odată formalitățile încheiate, am străbătut o cărare ce se strecoară oblic între bufet și farmacie, am evitat impactul cu un plug de tractor, pe care l-am lăsat parcat pe partea dreaptă și, după o scurtă înșurubare care m-a adus în marginea unei mici livezi, am reușit să văd, fără opreliști importante, cele două biserici sclipind albe în soare. De acolo, de la baza urcușului, par biserici surori, cocoțate pe două dealuri gemene, ca două sprâncene de moș hâtru. Spre care să-mi îndrept atenția, mă gândeam eu cu altă țigară fumegând în colțul gurii, cu sticluța de excursie încă plină cu pălincă de mere solicitând urgent o procedură medicală, care să-i redea vitalitatea și onoarea, și cu aparatul foto odihnindu-se oarecum vinovat pe burdihanul din dotare. Sper că minorii nu intră pe aici să citească asemenea enormități, oricum eu am specificat în Subtitlul blogului că este nerecomandat susnumiților.

Cum stăteam eu și cugetam, aud doi ochi albaștri apăruți din senin, poate erau ascunși în spatele vreunui măr, cine poate ști, aud deci cum îmi șoptesc, spre bisericuța aia mai mică din stânga ar fi mai interesant de mers, dintr-un motiv simplu, este reformată și datează de prin 1740, fiind cea mai veche și mai frumoasă și mai… o opresc pe posesoarea ochilor albaștri cu un gestum hungarorum de mai mare dragul, chiar mi-a ieșit din prima. Precum alți anonimi care au descris locuri, oameni, fapte și alte ardelenisme , sânt cât se poate de obiectiv și nu mă las influențat niciodată de insinuările unora sau ale altora, așa că o cotesc spre stânga spre vădita satisfacție a companioanei mele, mult mai tânără și relativ blondă. Pe la jumătatea urcușului, epuizat de efort, dar dorind să-mi maschez slăbiciunea, mă opresc din mers și admir silueta albă spre care am pornit. Noi am reparat-o, zic ochii albaștri, eu și soțul meu, precizează ca să nu fie niciun dubiu, am primit fonduri din Olanda și din Ungaria. Era mai părăginită, bisericuța, continuă ea să turuie, dar am zugrăvit-o și în interior, nu numai pe dinafară, am pus și geamuri, că erau sparte și intrau porumbeii și buhele înăuntru, cred că și-au făcut și cuiburi acolo, fiindcă am găsit coji de ouă. Ar mai fi de lucru, ciripește ghidul de ocazie, bani s-ar mai găsi dar noi sântem cam bătrâiori, eu am trecut pe șaizeci de acum. Șaizeci, fluier eu în gând, prospătură nu alta, când aveam șaizeci urcam panta asta fluierând, și mai trag o gură din sticluța cu medicament, parcă un pic mai trist, melancolic poate…

Biserica e de pe vremea Mariei Terezia, aud ca prin vis făcându-și datoria de ghid neautorizat, mai încolo, și face un gest larg și suficient de vag să nu pricep mare lucru, o fost un grajd mare de piatră plin cu cai de rasa, că la Maria Terezia tare i-or plăcut caii. Face o pauză și mă privește senin, intens chiar, să vadă dacă am priceput aluzia. Acum grajdul nu mai egzistă, spun ochii albaștri, locul îl ară oamenii… de câte ori se ară, plugul scoate pietre mari, ca astea, și împinge cu vârful pantofului un pietroi răsărit pe uliță. Și caii se adăpau din pocale de argint pe vremea lui Maria Terezia, continuă ea, dar acum nu mai sânt, nici cai, nici pocale de argint. Mare minune, zic eu aproape involuntar, pocale de argint pentru cai de rasa! Ei, alte vremuri, acum e moda mașinilor străine și a excursiilor prin locuri exotice, Madagascar, Costa Rica, etc., dar e frumos și așa. Totuși, o întreb pe interlocutoare, cum de e așa goală bisericuța, nicio icoană, nicio decorațiune… doar bănci de lemn și o masă acoperită cu ceva incert… Apoi au fost patru tabouri , două pe peretele ăsta, și artă spre stânga, unul tare frumos, cu Szentgyorgy sulițând balaurul, și două pe peretele celălalt, le-au furat niște oameni din Bonțida, zic sătenii, dar autoritățile nu i-au prins, șoptește aproape în gând, iar ochii albaștri par să se întunece. Și cutia milei au furat-o, și ceva cărți vechi. Acum nici nu se mai țin slujbele aici, că doar cinci credincioși mai sântem…

Îmi iau rămas bun de la ochii albaștri și cobor agale, trăgând îngândurat din tigară. Soarele e sus de acum și e timpul să mă întorc acasă. Ea rămâne lângă bisericuță de unde mă conduce cu o privire albătrie. Cred că e curioasă dacă urc și la cealaltă biserică dar picioarele mele dau semne de slăbiciune. Arunc doar o privire spre celălalt deal și îmi promit că voi urca și acolo cu altă ocazie, dar tot mai des nu mă țin de promisiuni…

2 gânduri despre „Bisericuța albă din deal…

  1. Nu stiu ce varsta ai (ca de vaietat si aratat cu degetul anii, o tot faci!), insa scrisul ti-e sprintar! Imi place tare mult cum scrii, despre lucruri simple, normale, dar atat de minunate!
    Tine-te-ar picioarele sa poti urca multe coaste si sa mai scrii!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s