Etichetă: versuri

Toată viața…

 

Toată viața mea
încape într-o lacrimă.
Dacă ai pune-o în ochiul drept
ai vedea cât am plâns și cât am zâmbit.
Dacă ai pune-o în ochiul stâng
ai vedea câte cărări am rătăcit
căutându-mă.
Dacă ai lăsa-o să se odihnească
pe buzele tale înflorite
de amintirea unei amintiri oarecare
ai simți câtă sare mi-a oblojit rănile
ori poate dulceața întâmplătoare a unei clipe.

@Rares Pintea/Toată viața…

Decembrie

nu e frig
nu cad fulgi din cerul opac
doar cuvinte înghețate
străpung trupurile cenușii
orașul e plin de
răniți
cu zâmbete
ancorate
pe fețe
doar ochii
doar ochii
doar ochii spun
ceva

cu ochii închiși
stau în piața victoriei
în piața unirii
în piața mare
și totul se mișcă ordonat
în jurul meu
pe o bandă masini albe
pe altă bandă mașini negre
pe banda dedicată
autobuze electrice
pe trotuare
umbre
unele vorbitoare

în piață stau
cu ochii închiși
văd tot ce e de văzut
o lacrimă se prelinge
pe obrazul stâng
parcă aș fi viu

e decembrie
și nu e frig
doar o mâzgă ciudată
face lumea
mai alunecoasă.

Globalizare

Globalizare  

 

… în satul global sunt mai tăcut decât acasă,
în cătunul meu, cu o sută de fumuri;
sticla şi betoanele nu freamătă
la adierea uşoară a vântului,
cucul nu cântă la venirea primăverii.
Nimeni nu se opreşte la răscruci
să-şi ia adio de la cei rămaşi.

@Rares Pintea/Globalizare

Primordial  

Primordial  

îşi aprinse pipa
medită apoi
de trei ori
rezistă ispitei
pipa sa
de decor până atunci
fumegă
apoi începu să adie un vânt călduţ,
straniu,
frunzele copacilor de pe marginea digului
începură să se desprindă una câte una;

un fior îl străbătu
transversal
i se făcu frig din interior
se îmbrăcă deci.
paşii îl purtau pe dig
plutind parcă
frunzele se desprindeau tot mai des
deşi vântul contenise deja
definitiv
în urma sa,
digul se transforma tăcut in nisip,
se împrăştia apoi
sub forţa neutră a uitării
îşi încheia existenţa efemeră;

se trezi pe malul apei
singur.
privind adânc în adânc.
ascultând sunete primordiale.

@Rares Pintea/ Primordial

Neguri

Neguri 

eu m-am iubit cu fata pădurii,
şopti umbra, mai încet, mult mai înlăuntrul său,
apoi am murit, cred…

lacrimile meşterului au căzut pe lemnul mângâiat cu drag
şi au săpat cuvinte nevăzute
albastrul lemnului era acum săgetat de litere aurii,
mâna sa mângâia absent crucea

privirile lor s-au întâlnit, posibil accidental;
ea, cu ochii de un verde dureros, arhaic,
cu sânii imenşi sprijiniţi pe masă;
căutând sprijin în ochii lui
negăsindu-l
ochii lui erau absenţi încă
ochii lui purtau cenuşa trecutului sfărâmată între pleoape
inima lui, acoperită de zgura amintirilor…

dar privirile lor s-au întâlnit;
ea a tăcut insă; el nu a răspuns
apoi fluierul a tăcut şi lacrimile s-au oprit;
ceaţa continua să persiste,
lăsând capetele lor să plutească nefiresc,
capete fără trupuri,
amintiri fără viitor, gânduri lipsite de ecou…

fata cu ochi verzi, dureroşi, deveni şi mai frumoasă,
nici ea nu suporta atâta frumuseţe;

se lăsă să alunece cu totul în ceaţă
el oftă doar
cel care s-a iubit cu fata pădurii nu avea umbră,
ştia oare?

@Rareș Pintea/ Neguri