Etichetă: povestiri

Gheorghe

Gheorghe, morarul din Sârbi, cu moara lui veche de peste 300 de ani, aşteaptă  în mijlocul morii să vină muşterii să macine un sac de grâu ori de vorbe. Pare trecut de 70 de ani, o albeaţă îi acoperă ochii, altădată limpezi,  dar şi aşa privirea lui e vie, intensă, uneori întrebătoare, mai tot timpul tristă. Cum stătea în mijlocul încăperii, aşezat pe un vechi scaun, cu bota odihnindu-i-se între mâinile noduroase ca o răchită contorsionată de sete  părea că tocmai s-a oprit din lucru să-şi tragă un pic sufletul. Şi am trăit cu impresia asta până ce nu mi-a destăinuit că moara stă  de vreo şapte ani. Nu am schimbat multe vorbe cu  badea Gheorghe, încremenirea sa şi a morii sale o samă de ani, exact atâţia cât să confere gestului greutatea cifrelor, a fost suficientă pentru a creiona o poveste.

          Pe bătrânul din faţa mea nu l-am întrebat din ce trăieşte, poate fiindcă nu întotdeauna am suficientă putere pentru a purta povara privirilor unor Ion, Gheorghe, Anuţă, Năstacă ori Vasile. Dar şi aşa am ştiut  atunci când zâmbetul aproape absent mi-a urat bun venit, când privirea întoarsă spre sine de albeaţa ochilor reflecta un trecut mult prea îndepărtat dar tocmai de aceea atât de ispititor: din amintiri. Da, asemenea altor marmaţieni care s-au trezit într-o bună zi inutili, Gheorghe morarul din Sârbi trăieşte din amintiri şi refuză să plece în marea călătorie chiar dacă aparent rostul său prin aceste locuri a luat sfârşit.

         Cu siguranţă, acum o jumătate de veac, Gheorghe şi Moara de pe vale erau în centrul lumii; puţine se întâmplau în micul sat fără ca ei să nu ştie ori să nu fie implicaţi. Ochii morarului au mângâiat poate chipul frumos al vreunei codane cu părul cânepiu şi ochii de un verde crud, arhaic sau poate de un albastru înalt, dacic, aflată cu vreo treabă prin zonă. Glasul său a dat poate sfaturi despre lume şi viaţă, vorbe grele, izvorâte din statutul lui de meşter şi prieten al duhurilor apei. Mâinile sale, noduroase acum, au mângâiat pulberea de aur a recoltelor, simţind astfel puterea şi misterele gliei. Toate au trecut acum ca un fum. Lumea în care ei se încăpăţânează să fiinţeze nu mai există decât în mintea buimacă a unora care se îndeamnă să vadă ceea ce nu e de văzut. Aş fi putut trece pe lângă el de sute de ori fără să realizez că la zece  paşi de asfaltul şoselei, dincolo de vale şi de de perdeaua verde a răchiţilor şi arinilor trăieşte un om şi moara lui veche, lăsată moştenire din generaţie în generaţie. Şi Gheorghe s-a achitat, la rândul său, de obligaţia de a păstra moara, chiar dacă acum roata ei nu se mai învârte, aşa cum semenii lui păstrează vâltorile, piua, tiara, fusul, suveica, coasa… Privindu-l cum stă în mijlocul morii, ca un semn din alte vremi, îmi dau seama că Gheorghe ar fi putut repune în mişcare roata dar faptul că nu a făcut-o arată că şi-a dat seama că timpul ei şi al lui a trecut. Preferă să aştepte încremeniţi venirea sorocului, fiindcă viaţa inutilă a morii ar fi fost poate şi mai greu de suportat ori aşa, imobilă din motive tehnice, ea şi el capătă aura misterioasă a posibilităţii amânate mereu în a deveni realitate. Într-un fel e captiv într-o lume apusă deja, în acelaşi timp însă trăieşte, poţi să-l atingi, poţi să-l dispreţuieşti, poţi să-l ignori. Ridică-te Gheorghe, ia-ţi moara ta şi umblă, pare a îngâna vântul strecurat printre frunze, deşi e clar că e prea târziu. El zâmbeşte doar şi zâmbetul său pare a spune că ştie tot ce ar trebui să ştie acum, aici, că vorbele ori îndemnurile sunt de prisos.

          Asemenea lui, pe cuprinsul Marmaţiei mai trăiesc încă oameni din alte vremuri, oameni pe care timpul nostru i-a surprins, învăluit, înlănţuit, i-a prins într-o capcană  fără scăpare. Ei au puţine variante, dintre care una este să aştepte spargerea buclei temporale pentru a se prelinge în timpul lor pentru totdeauna. Atât timp cât un Gheorghe, o Ioană, un Vasile sau o Pălăguţă mai fiinţează voi reveni cu drag în Marmaţia amintirilor mele, chiar dacă ochiul e întâmpinat de vile uriaşe,  maşini de lux şi haine fără noimă iar auzul de muzici date prea tare, de multe ori nefericit alese.

         Este evident că lumea lui Gheorghe nu are scăpare. Ea se va refugia incet, încet în muzee, parcuri tematice, rezervaţii, amintiri, poveşti, legende. Asta nu înseamnă că nu o putem duce cu noi în gând, ca pe un bagaj oarecare, inutil de multe ori. E moştenirea noastră, cu bune şi cu rele, a lumii care a fost către lumea ce va să vină. E o moştenire căreia îi datorăm respect fiindcă fără ea noi nu am fi astăzi ceea ce suntem, indiferent ce înseamnă asta. Lumea aceasta care, practic  nu mai există decât sub formă de singularităţi şi care e tot mai dispreţuită chiar de cei care beneficiază direct ori indirect de pe urma ei e lumea care, paradoxal, aduce turişti şi bani din toată lumea. De aceea nu pot să nu aud foşnetul frunzelor ori murmurul pâraielor care îngână, ca un refren dintr-un cântec de adormit copiii,  Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane…

Text preluat de pe Blogul Despre Maramureș

Baba Docă

  Se învârtea sprijinindu-se pe călcâiul drept, cu părul vălurind aerul, zâmbind mereu, ba chiar râzând adesea.

Gotica

Vezi? Spunea, fără să se oprească,

vezi? continua râzând, strălucind de o fericire ştrengărească, uite aşa mă privea şi întreba într-una în timp ce eu hipnotizat o învăluiam în priviri calde. Îi sorbeam din privire sânii jucând pe sub cămaşa subţire, în ritmul răsucirilor şi învârtelii ei fără noimă şi ea ştia asta.

Mai vrei? Spune, mai vrei? Hai spune, mai vrei?

Da! Da! Da! De o sută de ori da, am izbucnit. Atunci s-a oprit, tristă parcă, tot zâmbetul i-a pierit ca şters cu ştergura şi a intrat în casă. Nu a trântit uşa, nu…, a plecat ca şi cum ar fi fost singură. Nici nu mai ţin minte dacă m-a privit sau nu. Stiu doar că a plecat.

Aşa face mereu.

Atunci îmi vine să plec ca furtuna,

să rup gardul,

să arunc grindina şi jarul.

Să distrug.

Să strâng de gât pe cineva, pe oricine îmi iese în cale.

Să plâng.

Să o uit.

Să uit tot.

Să uit.

Brusc, Gheorghe se opri. I se păru că Baba Docă nu îl mai ascultă. Părea, de asemenea, că rugul pe care era cocoţată devenise mai înalt. Şi mai înalt. Aproape atingea cerul. Baba Docă devenise singura speranţă. Nimeni nu îl mai putea ajuta.

Ce a trebuit făcut a fost făcut.

Ce a trebuit dezlegat a fost dezlegat.

Ce a trebuit descântat a fost descântat.

A venit, până aici, pe vârful ăsta de stâncă special pentru ea. A căutat-o săptămâni la rând. Munte după munte, stâncă după stâncă. Toţi ştiau, şi bătrânii şi tinerii, că ea stă pe un rug uriaş de gătieje, cu olumnină în mână, gata să-şi dea foc. Pe un vârf anume. Dar nimeni nu ştia pe care. Deşi toţi au văzut-o, cel puţin aşa spuneau: Am văz’t-o ieri sară cân’ am zinit de la fân, ori de dimineaţă cîn’ o cântat cucu şi io m-am dus să adap marhăle, însă se dovedea că nu-şi amintesc cu precizie unde anume, pe care deal, pe care vârfuţ, pe care stâncă…

Dar a găsit-o într-un final.

Era atât de bătrână! Atât de uscată! Atât de ascuţită! Atât de înaltă!… frumoasă chiar, aşa lăsa să se întrevadă, că a fost frumoasă. Când anume? Nimeni nu ştia. Cu siguranţă însă că a fost.

Când e limpede zarea, spuse deodată, iar glasul ei coborî lent, ca o pană purată de curenţii calzi ai Ecuatorului, văd Ceahlăul. Dacă e limpede, limpede, văd Marea. Apoi dacă mă uit într-acolo şi braţul ei schiţă un arc de cerc de la stânga la dreapta, văd Munţii cei mari, mai încolo văd Pusta întinsă la soare, dogorită şi frământată de copitele cailor, într-acolo se văd iarăşi munţi şi turle rotunde, aurite de biserici iar aici, în partea asta văd Hotinul şi Cernăuţiul uneori.

Au trecut mulţi ani de când stau aici cu flacăra pregătită… sute chiar…

Atunci, înainte, eram în sat. Eram tânără, frumoasă, cuminte şi hoream dumnezeieşte. Când hoream uitam de mine. Nici vântul nu mai adia. Florile doar parcă răspândeau o mireasmă plăcută, o idee mai puternică. Eram fericită.

Apoi l-am văzut pe Gheorghe. Venea din pădure horind, mândru, parcă ar fi fost la nuntă, nu la lucru. Doamne, cât era de frumos!

Cuvintele se rostogoleau singure, descriau tumbe în aer, apoi aterizau pe covorul moale de iarbă ca să-şi tragă răsuflarea. Să fie mai expresive, să prindă din culoarea florilor ori din melodia, fluierată molcom de o pasăre.

A fost aşa.

Gheorghe era frumos ca un siruţ de busuioc. Dar era însurat. Ăsta era mare bai. Dar dragostea, când loveşte din senin ca trăsnetul în câmpul drept ca palma, nu are oprelişte. Nu are nimeni forţa să i se opună. Sau ce să i se opună. Sau să gândească raţional. Ori să gândească doar.

Aşa că Baba Docă, nefiind încă babă ci doar fătucă fără minte îl urmări cu privirea albastră. El o privi verde, aproape tăios, pretinse faţă de sine, faţă de ea, faţă de toţi că nu o vede. Acasă îl aşteptau doi ochi negri înfipţi într-un chip frumos, mistuitor. Acum exista doar ea, femeia cu ochi de tăciune şi suflet de foc.

Docă oftă.

Primul ei oftat mişcă frunzele codrului abia perceptibil. Primul ei oftat a fost durere reprimată, cocoloşită la sân, ascunsă sub faldurile unui zâmbet. A fost frigul care te împresoară într-o zi caldă de vară. Atât.

Restul ursuz al zilei a trecut ca un nor rătăcit de ploaie.

Când s-a înserat a luat drumul codrului, ceva o mâna irezistibil spre poiana cu flori şi căderea aia de apă ca o minicascadă. Încă nu ştia că poiana va deveni a Docăi. Asta nu ştia încă nimeni, poate doar codrul presimţea. Când a ajuns s-a răcorit în apa rece a pârâului. A băut chiar un pumn de apă ca să-şi astâmpere arşiţa.

La început a îngânat o doină. Frunzele fagilor, ale stejarilor, ale mestecenilor au frământat aerul. O îndemnau să tacă. Lumina albă a mestecenilor îi călăuzeau paşii spre casă.

Dar ochii ei nu vedeau.

Urechile ei erau surde.

Doar nările absorbeau parfumul misterios al pădurii.

O buhă a sfâşiat noaptea cu ţipătul ei ca un pumnal.

Atunci a ştiut că va veni. Aproape îi auzea respiraţia grăbită, aproape îi simţea izul transiraţiei tinereşti.

Vocea ei nu mai putea fi oprită. Cântecul se înălţa în noapte lovindu-se de luna buimacă, căscată de mirare. Vântul, stârnit de frica lupilor sau de cântul sălbatic al fetei transfigurate, îndoia nemilos copacii. Codrul îi spunea cu framăt de frunze şi geamăt de trunchi îndoit: taci! Vântul vânăt, luna căscată, apa aruncându-se sinucigaş de pe o stâncă îi spuneau: taci…! Avea Docă urechi să audă ceea ce era de auzit?! Ea continua să cânte sfâşietor de trist, îşi cânta deja nenorocirea neştiută încă dar presimţită poate. Când luna a ajuns în crucea ceriului a apărut Gheorghe. Puţin nesigur pe el, puţin mirat de drumul lui în noapte călăuzit de horea Docăi. Ca o chemare de demult. Ca o chemare de dincolo.

Am venit, Docă… am venit dacă m-ai chemat.

Văd, şopti ea, ca prin vis.

Am venit să-ţi spui că am văzut când te-ai uitat la mine cu privirea aia ruptă din ceriu. Am văzut, da’ îs însurat, tu ştii… am juruit… nu să poate Docă.

Privirea albastră şi privirea verde s-au întâlnit şi s-au plăcut în ciuda specialiştilor în potrivirea culorilor care susţin că aşa ceva e imposibil. De o parte şi alta a pârâului, două fiinţe tremurând se priveau în tăcere sub lumina palidă a lunii. Gheorghe îi ceru Docăi să-şi despletească părul şi să se învârtească cu mâinile depărtate, ca o cruce vie, în mijlocul poienii. Cu părul în vânturi, capul puţin înclinat spre stânga, ochii închişi, zâmbetul abia şters… aşa te-am visat, aşa te visez mereu spuse el cu buzele încleştate.

Apoi au îngenunchiat de o parte şi alta a firului de apă, faţă în faţă. S-au privit îndelung, fără grabă, fără ascunzişuri. Între ei luna îşi oglindea chipul de ceară.

Doamne iartă-mă pentru ce am făcut şi pentru ce nu am făcut spuse şoptit Gheorghe.

Iartă-ne Doamne, în veci Amin şopti şi Docă.

Între ei firuţul de apă, cât două pălmi de cosaş curgea ca o graniţă. Tot mai încet, tot mai întunecat. Din când în când fâşâitul vreunei cucuvele curioase părea să se audă deasupra lor. Dinspre sat se auzi întâiul cântat de cocoş.

Docă, zările să varsă

Lasă-mă să mărg acasă

La copii şi la nevastă.

Docă, zările să varsă.

Doca se ridică de pe firava lui umbră întinsă de lună pe covorul verde. Eliberat, el se ridică şi plecă spre sat. Încet, fără grabă, ca un om care are tot timpul din lume. Ca un om care ştie că ceva s-a frânt pentru totdeauna în ordinea lumii. Ea a mai rămas în poiană. A ascultat urletul haitei crescând până la cer. A ascultat şoaptele apei şi ale vântului, foşnetul frunzelor mişcate de duhurile pădurii. A ascultat, o clipă doar, zborul liliecilor orbi, a simţit mirosul florilor şi a plecat spre sat. Fără grabă, ca un om conştient că viaţa nu va mai fi la fel niciodată.

Aşa a fost.

Gheorghe nu a mai avut somn. Cum închidea ochii o vedea pe Docă dansând în poiană, sub luna palidă, cu părul despletit, capul uşor înclinat într-o parte. O auzea horind o doină de dragoste neîmpărtăşită dar profundă. Definitivă chiar. A devenit tot mai tăcut, tot mai palid, tot mai absent. Ochii lui verzi s-au ofilit. Privea mereu spre codru şi ofta. Noaptea stătea pe prispă cu ochii înfipţi în smoala întunericului, până amorţea de frig şi de dor.

Oamenii au ştiut atunci.

Şi-au adus aminte de fata cu ochii ca ceriul verii. De fata înaltă, slabă ca o vargă dar atât de frumoasă. Cu glasul ei dumnezeiesc. Şi-au adus aminte de Doca mereu absentă, care noapte de noapte mergea în codru după vreascuri. Îmbrăcată în alb, cu părul despletit, cu ochii pierduţi în cele zări.

Da, oamenii au ştiut şi au hotărât.

Au venit într-o seară cu mic cu mare acasă la ea. Popa cânta o rugăciune, toţi praporii au fost scoşi din biserică. Şi icoanele, inclusiv cea făcătoare de minuni. Peste tot mirosea a busuioc şi tămâie. Au chemat-o afară şi ea a ieşit, despletită, cu părul ei frumos atingându-i şoldurile, cu un zâmbet şters. Credea că au venit colindătorii sau era vreo sărbătoare nouă sau doar una uitată. Popa cânta într-una. Sătenii îşi făceau cruce cu sârg, cu patimă, cu frică s-ar putea spune. Au stabilit că Doca, frumoasa fată din satul lor e Fata Pădurii. Aşa a spus vrăjitoarea satului după ce descântecele ei n-au avut efectul aşteptat. Acum trebuiau să o sacrifice pentru binele comun. Altfel nu era chip.

Au dus-o la fântâna din centrul satului. Au dezbrăcat-o uimindu-se de frumuseţea trupului. I-au tăiat părul, apoi sânii abia rotunjiţi şi au aruncat-o în fântână.

Sub tăişul fierului Docă a simţit durerea, apoi ura, apoi disperarea, apoi groaza cea mai profundă. Nedreptatea satului, ca un munte de foc prăbuşit asupră-i. Toate urcau în ea tumultos, haotic, incontrolabil. Ochii ei azurii au devenit aproape albi, apoi de un albastru atât de închis încât păreau negri- tăciuni aprinşi în orbitele groazei. Urletul ei s-a frânt în puţul rece, trupul ei s-a spart în milioane de cioburi de durere.

Apoi s-a reîntrupat.

Din durere, groază, nedreptate şi ură.

Fără voia ei.

Fără conştiinţa ei.

A izbucnit din adâncul fântânii, cu un şuier ameninţător, înconjurată de un nor de aburi şi fum, cu ochii arşi, cu părul noduros ca o mătură de răchită, cu ura şiroind pe trupul slab, alungit, imatur încă. A plecat spre codru în timp ce vârcolacii muşcau din lună, păsările ţipau sfâşîind aerul, un stol de corbi străbătea cerul oblic, întunecând apusul. A plecat într-o trombă de fum şi praf vânăt, unii spuneau că zburând chiar.

A plecat în codru spre a nu reveni niciodată.

Noaptea, uneori când vântul adia şi mirosea vag a flori, sătenilor li se părea că o aud. Babele îşi strângeau la piept nepoţii, nevestele îşi iubeau bărbaţii cu disperare. Se temeau să nu plece. Îi chema Docă. Acolo, în poiană, îşi pieptăna părul încâlcit, se spăla cu apa izvorului şi horea un cântec de dragoste, sfâşietor. Avea un glas dumnezeiesc. Haita o acompania dintre copacii seculari, aşezaţi roată. Când o ajungea dorul, dansa în mijlocul poienii îmbrăcată în alb, cu părul răsfirat atingând copacii, cu ochii închişi. Părea o nălucă. Vietăţile pădurii o ascultau cum cântă şi o priveau cum dansează în linişte. Doar frunzele foşneau uneori, florile miroseau mai puternic parcă iar o buhă spinteca noaptea cu vreun ţipăt prelung.

Aşa a fost.

Aşa îşi aduc aminte bătrânii satului şi îşi fac cruce. Le e frică de ea dar nu o blastămă, nu o ocărăsc. Îşi fac cruce doar.

Gheorghe privea spre rugul tot mai înalt al Babei Docă, mai senin parcă. Ar fi vrut să-i povestească mai departe despre fata care îi face inima să plângă dar nu-şi mai găsea cuvintele. Pe nesimţite îşi făcu şi el un rug, un mic turnuleţ, din vreascurile găsite în jur. Păsări negre aduceau în ciocurile mari crengi şi crenguţe pe care şi le punea sub el, urcând astfel tot mai sus, spre cer. Aproape ajunse la aceeaşi înălţime cu Docă. Acum îi vedea mai bine chipul. Nu părea atât de bătrână, avea ochii azurii, părul lung- lung, mătăsos, negru ca noaptea, zâmbetul şters. De departe, cocoţaţi în vârful construcţiei lor ciudate, păreau două stânci paralele profilându-se pe ceriul înstelat al nopţii. Între ei se căsca o prăpastie dar păreau din acelaşi timp. Vârcolaci zburau frânt în jurul lor speriind luna. Priveau în zare spre ceva nedefinit. El spre fata care-i frânse inima. Ea spre Gheorghe care şedea năuc pe prispă, noapte de noapte şi ofta adânc. Atât de adânc că paserile codrului se mişcau în cuiburi.

Când vântul adia a vară şi a miresme de flori ea îngâna un cântec. Toate vieţuitoarele lumii se opreau să asculte.

Cu siguranţă, avea un glas dumnezeiesc.

Preluat de pe https://maramuresh.wordpress.com/2013/02/27/baba-doca/

Culorile vântului

”Culorile vântului”

 

Dacă tot am ajuns în vârf, acolo de unde se deschid zările şi se pot asculta şoaptele Lumii, mă opresc o clipă să admir oraşul. Pare o machetă pentru copii, înălţimea de la care-l privesc îl depopulează- oameni şi maşini dispar, rămân doar edificiile, liniile străzilor, panglica lucitoare a apelor, dealurile şi munţii care îl îmbrăţişează. Şi încerc, asemeni lui Vsevolod Ivanov, să văd Culorile vântului, dar mă forţez în zadar. Nu fac parte dintre cei dăruiţi cu harul de a vedea ceea ce nu se vede, însă mă bucur că el ne-a povestit şi nouă, acum aproape o jumătate de veac, cum vântul Siberiei poate fi şi aspru şi mângâietor, când vânăt, când cenuşiu, uneori prieten, alteori duşman.

Nu văd astăzi culorile vântului care se plimbă tăcut prin oraşul meu. Dar, ca prin vis, mă văd în pantaloni scurţi alergând după minge în parcarea din CIL sau jucând Ţurca cu prietenii din cartier. Sunt toţi acolo, strigând unii la alţii, râzând fără griji, majoritatea juliţi la genunchi. Fericiţi. Mă văd cum sunt acum, afundat comod în scaunul negru capitonat, cu degetul oprit o frântură de timp deasupra tastaturii, nedumerit parcă, întrebător. Şi o lacrimă pare să se prelingă din ochiul stâng, reflectare a neputinţei, a frustrării, că întrebările rămân mereu fără răspuns, că răspunsurile nu se găsesc nici în cărţile de ieri, nici în cele de azi. Mă văd, mâine, pe acelaşi scaun comod, privind spre dealul drag pe care nu pot să-l mai urc, dar pe care îl cercetez totuşi zilnic, cu gândul, cu amintirile…

Aici pe deal am învăţat să privesc, să văd ceea ce mi se arată, să-i înţeleg pe cei care au privit înaintea mea şi au avut timpul şi dispoziţia sufletească să priceapă, să admire şi să iubească ceea ce văd. Privesc valea împreunată cu dealurile ca un zip-zar uriaş, armonia ei indiscutabilă cu Lumea, aura albăstruie care o însoţeşte aproape tot timpul. Misterul care o învăluie, privită de aici de sus, farmecul, tremurul abia perceptibil al zărilor. Şi nu-mi mai este greu să văd, la rândul meu, mormintele de uriaşi, înşiruite unul după altul după un ritual cosmic, paznici definitivi ai lumii apuse. Par a fi gata oricând să se trezească, să se scuture de pământ, stânci şi copaci, să-şi întindă mâinile spre dezmorţire în cele patru zări, să pornească legănându-se spre Ţara lor, ţară lăsată nouă moştenire vremelnică.

Privind depărtările mereu aburite, mereu schimbătoare, nu-mi este greu să-i văd pe cei care au fost înaintea mea aici, scrutând la fel orizontul, ştiind că de acolo de undeva o să vină cete barbare. Mai întîi vor fi văzut lumina torţelor străpungând negura, apoi vor fi auzit zăngănitul armelor, nechezatul cailor, strigătele disperate ale femeilor şi coconilor. La fel ca în Deşertul tătarilor pericolul vine de dincolo, din negură, din teamă, din nesiguranţă, din întuneric. Pot rezista oare zidurile când frica s-a înşurubat deja în sufletele oştenilor?

Recunosc, nu pot vedea culorile vântului. Nu pot nici să-i înţeleg vorba, când aspră, când duioasă. Dar în timp ce privesc valea înstruţată de ceaţă, simt cum vântul mă împresoară din spate blând, cum şopteşte cu glas de frunze şi flori, cum miroase a miere şi iarbă şi fân. Degetele lui catifelate mă mângâie pe spinare, şoaptele lui mă adorm dar devin conştient cum un fior urcă încet pe linia arcuită a trunchiului până ce părul de pe ceafă mi se zbârleşte ca lupului alb care-şi vede umbra proiectată pe discul inoxidabil al lunii. Atunci ştiu că vântul călduţ şi mătăsos mă dezbracă gingaş de încă o frunză, mă dezgoleşte în fiece clipă de viaţa mea, de amintirile mele, de carnea mea.

Aşa plecăm- dezfrunziţi de vânt şi de timp, clipă de clipă, ceas de ceas, până nu rămânem decât un sac de oase albit de amintiri şi de uitare. Intrăm în armonie cu Lumea şi nu este nimeni care să ne oprească, nu este nimeni care să ne întoarcă din drum.

@Dan Moldovan

https://maramuresh.wordpress.com/2013/08/01/culorile-vantului/

@Dan Moldovan

Preluată de pe :

https://maramuresh.wordpress.com/2013/08/01/culorile-vantului/

Insula

Insula (I) 

De când eram puşti îmi doream să am o insulă, doar a mea. Bineînţeles că nu mi-am permis una adevărată, aşa că peste ani mi-am făcut una. Am cumpărat 1000 mp de teren, apoi am săpat un şanţ de jur împrejur, care s-a umplut cu apa deviată din pârâul din apropiere. A rezultat o insuliţă aceeptabilă pe care mi-am construit un fel de baracă din lemn acoperită cu paie. O singură cameră, un pat, o masă, două scaune grosolan îmbinate şi multe cuie înfipte în pereţi pe post de mobilă. Accesul pe insulă se face cu ajutorul unei punţi rabatabile pe care o manevrez printr-un sistem complicat de funii şi pârghii. Nimeni nu poate veni la mine fără ca eu să imi doresc asta. Acolo, pe insulă, mi-am petrecut aproape tot timpul în ultimii ani. Nu ştiu cum, în apa împrejmuitoare apăruseră sute de peşti pe care îi prindeam cu o undinţă făcută dintr-o nuia, un fir de aţă, un dop de la o sticlă de vin si un ac cu gămălie. Aveam astfel hrana asigurată, plus că în jurul colibei crescuseră spontan salată, pătrunjel, muşeţel, mentă, ceapă şi alte plante ce puteau fi folosite pe post de hrană. Doar băutură, ţigări, pânze şi culori îmi aduceam din oraş. După un timp, pe insulă a crescut o vie care se căţăra sufocant pe colibă, iar într-un colţ al insulei prinse viaţă un prun. Făceau atâta rod încât am început să-mi prepar singur băutura în instalaţii artizanale. Uneori rămâneam acolo luni în şir fără să văd pe nimeni. Nici nu doream să văd pe cineva. Singurătatea nu mi se părea o povară. Pictam în neştire, apoi distrugeam tot, nemulţumit de rezultat. O luam apoi de la capăt. Eram singur pe lume, fără televizor, radio, frigider, maşină de spălat. Doar internet mi-am tras după o vreme, când am reuşit să mă conectez la reţeaua de electricitate, printr-un artificiu nu foarte ortodox. Cum spuneam, eram singur şi nu îmi păsa de nimeni. Asta până a apărut Măriuca. Din acel moment singurătatea a devenit un chin. Orele, minutele, clipele se dilatau la infinit. Nu mai puteam picta, nu mai mâncam, nu făceam nimic. Stăteam doar întins pe pat, aşteptând-o.
Şi ea trăia aceeaşi dramă dar, prin primăvară, a ales să rupă din viaţă o felie cât mai suculentă, fără să-i pese de nimic. Eu abandonasem lupta, mă cufundasem într-o tristeţe adâncă, fumam ţigară de la ţigară şi căutam alinarea în băutură. Eram mai tot timpul ameţit, pus pe harţă. M-am izolat de toţi şi de toate, experimentam singurătatea ca modalitate de a muri în viaţă. Ea se întâlnea și cu altcineva. Bineînţeles că a păstrat totul secret. Am aflat întâmplător. Când i-am spus a negat cu vehemenţă, apoi în faţa evidenţei a izbucnit violent. Continua să mintă cu atâta convingere încât eram pe cale să o cred. Nu m-am putut stăpâni şi i-am spus cât a decăzut, asta însemnând ruptura defininitivă dintre noi. Când mă înfurii spun mereu ce simt, cum văd eu lucrurile. Cu o sinceritate care doare. Aşa mi-am îndepărtat toţi prietenii. E falsă afirmaţia că sinceritatea îţi triază prietenii. Adevărul este mult mai crud. Îi îndepărtează definitiv. Nimănui nu-i place să îi spui în faţă ce crezi despre el. Cred că nici mie nu mi-ar place. Am un milion de defecte, o mulţime de apucături groaznice şi nu aş suporta ca cineva să mi le înşiruie pe aţă.
O săptămână am fost vraişte, nu ştiam cum să o salvez, să o opresc până nu era prea târziu. De fapt ea nici nu îşi dorea asta, încercările mele erau deja tardive. Cred că nici nu aştepta salvarea din partea mea. Nu m-am ridicat din pat decât pentru a-mi căuta ţigările şi băutura izbăvitoare. Cred că am slăbit zece kile. Când m-am uitat într-un ciob de oglindă abia m-am recunoscut. Simţeam nevoia imperioasă să povestesc cuiva prin ce trec dar nu aveam cui. Aşa că am părăsit insula şi m-am înfundat într-un birt din apropierea gării, populat cu figuri dubioase. L-am rugat pe unul dintre ei să mă lase să plâng pe umărul lui. A rămas cu gura căscată şi a vorbit cu glas tare, să-l audă toţi, mă, ăsta vrea să se spovedească. S-a făcut linişte. Toţi mă priveau curioşi. Apoi, mă, nene, dacă îmi dai zece lei te las să te spovedeşti. Am fost de acord. Am început să-i povestesc prin ce trec, cu amănunte pe care nu le-aş fi spus unui prieten. Tot. Absolut tot. Povesteam cu capul sprijinit pe umărul lui şi lăcrimam în barbă. Nici nu ştiu cum a trecut timpul. Se înserase şi o negură cenuşie acoperea birtul. Omul meu trase adânc din ţigară, făcu vreo zece rotocoale de fum albăstrui, apoi comentă plictisit. O trecut juma’ de oră, gata spovedania. Aşa ne înţelesem că îi dau zece lei pentru o jumătate de oră. Ok, am spus, îţi mai dau zece. Eram doar la începutul poveştii. Când am terminat, localul aproape se golise de muşterii. Vreo doi, care îşi traseră scaunele aproape de noi să-mi audă litania, adormiseră cu capul pe mesele murdare, pline de pahare în care fusese cândva rachiu. M-a costat o sută de lei plânsul pe umărul amicului împrovizat. Dar a meritat. Am ieşit în noapte ca într-un decor de film. Nu mai aveam lacrimi, nu mai aveam gânduri. Eram din nou pe cont propriu.

@Rares Pintea/ Insula

Flori de câmp

Flori de câmp

Pentru Măriuca, fata care m-a făcut fericit într-o toamnă târzie, când eram foarte singur şi foarte trist, spuse badea Vasile, dând pe gât paharul cu horincă de poame. Apoi se rezemă de spătarul putred de amintiri oftând adânc, în timp ce în ochiul de sticlă, albăstriu ca ceriul verii, se vălătuceau imagini doar de el văzute. Nimeni nu-şi putea explica strania alergătură a chipurilor din ochiul bătrânului deşi toţi o vedeau oarecum, ori credeau că o văd, cert este că în astfel de momente ochiul cel sănătos prindea a zâmbi chipurilor ce se perindau prin mintea moşneagului, cu siguranţă chipuri de fătuci bălaie şi pline de viaţă, altfel nu s-ar fi explicat viaţa încăpută în ochiul celălalt, zâmbetul stafios aninat în colţul drept al gurii în timp ce, în cel stâng, fumega agonizant un ciot de ţigară de pe vremea războiului.
Părea singur în bufetul- scăpat neglijent de cineva pe o coastă de deal, doar el şi holograma unei Măriuci de pe vremuri care îl bântuie încă, blând însă, ca o gură de horincă înfuiorată sfios pe lângă un strop de miere străbătut de o rază târzie de soare. Da’ nu eşti supărat pe ea, bade Vasile? prinse a întreba un fecior tocmai din celălalt capăt al încăperii, cu siguranţă mai ştiutor decât mine, poate unul dintre cei care l-au ascultat de multe ori depănând amintiri din războiaie, din vremea foametei, a lăcustelor sau a molimelor.
Cum să te superi pe ea? răspunse bătrânul şi o scânteie, abia vizibilă, prinse viaţă în restul uitat al ţigării. O să afli, ai timp bugăt, că în viaţă fericirea e floare rară. Unii cred că poţi fi fericit adunând bogăţii, sau având prieteni printre domni ori umblând din muiere în muiere. Nu, dragul moşului, nu e aşe simplu şi nu tăţi oamenii au parte de fericire. Apoi dacă alături de ea am avut parte de zâle fericite, puţâne, nu multe e drept, nu poci fi niciodată supărat pe ea ci doar poci a-i mulţumi ei şi sorţii că ne-am întâlnit şi ne-am uitat împreună la ceriul înstruţat cu stele de deasupra Poienii Mărului.
Abia atunci observai în mâna scorburoasă a moşului, odihnind pe genunchi, o floare albăstrie, ciudată, străbătută de o rază de lumină scăpată printre scândurile încăperii. Nu am mai vazut o astfel de floare, cu o transparenţă şi un aer misterios care mi-au captat atenţia şi m-au făcut să-mi promit că voi găsi şi eu una şi o voi fotografia-o, încercând să captez astfel misterul, frumuseţea, parfumul ei, aparte, de bună seamă. Chiar când mă pregăteam să ies, sorbind ultima picătură de cafea, bătrânul- care păruse că îşi terminase povestea, adăugă: Aşe m-o întrebat şi ea odată, da’ nu îi fi supărat mine, şi io i-am zâs ce i-am zâs, nu ştiu dacă o înţăles ori ba. Da’ aşe să ştiţi că atunci când a fi să mor, oi muri cu un zâmbet liptit de faţă, că ultimul chip pe care l-oi vedea a fi al ei, aşe cum am văzut-o io în Poiana Mărului cu o floare albăstrie prinsă în păr, când ceriul părea că se îmburdă pe noi şi greierii atâta or cântat că or făcut gâlci la picioare.
Evident, floarea din mâinile moşului era tocmai floarea preferată a fătucii, iar hotărârea mea de a găsi şi poza una era acum şi mai mare. O babă, întâlnită în drum, îmi explică cum să ajung la poiana cu pricina, apoi o aud comentând cu jumătate de gură: şi dumneata ai ascultat poveştile lui Vasile, da’ să ştii că femeia aia o eczistat numai în capu’ lui prost, nu de-adevăratelea… Nu o iau în seamă, răutatea oamenilor răbufneşte deseori cu un elan greu de înţeles, mai ales dacă e vorba de poveşti ţesute între un fecior şi o fătucă, poveşti distorsionate de bună seamă de răii şi clevetitorii lumii.
Ajung uşor în poiană, e la un pas de sat însă are aerul că e dincolo de cele lumeşti. Imediat simţi că eşti într-o altă lume, evident fără să ştii cauza, mirosul de miere slobozit de flori te învăluie uşor, doar glas de păsări străpunge liniştea, subliniind parcă monotonia aparentă a corului de greieri care îşi eliberează cântul printre firele de iarbă. Găsesc flori albăstrii cu uşurinţă şi, în genunchi- ca într-o rugă solemnă, încep să le pozez, să găsesc cea mai potrivită încadrare, cel mai bun unghi şi, mai ales, cea mai nimerită cădere a luminii, astfel încât poza mea să prindă viaţă, să vibreze, la fel ca cea din mâna bătrânului.
Un fior tainic mă cuprinde, se insinuează subtil de-a lungul spinării arcuite.
O clipă greierii par a asculta ei însăşi melodia scăpată flegmatic printre picioarele lor păroase.
Şi vântul, da vântul, se transformă în mângâiere delicată şi caldă, degetele lui se plimbă abia simţit prin barba-mi încâlcită.
Văd aproape limpede cum paşi uşori, imateriali se însinuează în iarbă, mişcând imperceptibil florile.
Un foşnet … e părul bălai, greu, vălurind lumina şi vântul…
Atunci ştiu. Povestea bătrânului nu e scorneală.
Măriuca bântuie încă Poiana Mărului, la fel mintea şi sufletul omului.
Ea e prezentă acum, aici, mirosind sau doar admirând florile albăstrii, îngânând un cântec despre dragoste, despre acea dragoste care pârjoleşte în jur fără milă şi care nu se poate sfârşi fericit nicicând. O dragoste pe care ea, femeia telurică, nu o înţelege, o înspăimântă şi nu o doreşte.
Nicicând. Nicăieri.
Pozele mele sânt fade, nu au strălucire, nu au viaţă. Totuşi sânt clare, unele păstrează în memorie mângâierea dimineţii, aburii respiraţi de pământ şi transformaţi în perle. Dar floarea mea nu e vie, în ea nu licăreşte amintirea…
Plec, cu gândul să revin când, poate, lumina va fi alături de mine şi pozele vor putea şopti povestea celor doi, aşa cum a fost. Sub o poartă, badea Vasile pare că mă aşteaptă. Priveşte oarecum oblic în direcţia mea şi ştiu că urmează o confesiune. Mi s-a mai întâmplat. Uneori, chipul meu aspru, încadrat de o barbă dezlânată, tăcerea obositoare, uneori doar obosită, îndeamnă la spovedanie. Aşa că mă aşez pe bancă şi aştept.
De data asta nu am ghicit. Confesorul e mut. Pare chinuit de cuvinte. De cele care vor să iasă năvalnic din gura-i ştirbă, ca un blestem ori doar ca o rugă. Dar şi de cele care se încăpăţinează să rămână în întunericul definitiv al lumii, al nenaşterii. Aşa pare, pentru bătrân, cuvintele sunt inamici periculoşi, care odată strecuraţi afară zboară haotic, incontrolabil şi pleznesc peste faţă chipurile dragi. În urma lor doar lacrimi.
Da, cuvintele nu sânt prietenii omului.
Bătrânul Vasile, cu barba nerasă de două săptămâni, cu hainele ponosite, cu gura ştirbă, cleioasă, scârboasă, are viaţă doar în ochi. Uneori trişti, alteori melancolici, mai mereu umezi.
Ambii.
Rar, o sclipire, o fantomă defilând în ochiul de sticlă, cu hainele-i albe şi lungi, cu o coroniţă de flori de câmp, multe albăstrii.
Şi atunci, umerii moşului se îndreaptă uşor, un fior traversează corpul ăsta plecat deja spre dincolo.
Doar floarea albăstrie e vie cu adevărat, o lumină interioară continuă să palpite în ea.
Cuvintele nu îşi mai au rostul. Se pare că au fost eliberate cu mult timp în urmă şi şi-au făcut treaba. Ce a fost să fie spus, s-a spus. Nimic în plus.
Pentru mine, omul oraşului, obişnuit cu pixeli, camere foto, bliţuri, carduri, prelucrări, manipulări, internet, lumea virtuală cocoţată pe spatele celei reale, etc, etc, eşuarea lui Vasile în trecut, fie el şi cel proiectat de juna şi irezistibila Măriucă mi se pare exagerată, de neînţeles. Până la urmă toate femeile sânt mai mult sau mai puţin la fel. Niciuna nu merită să renunţi la tot pentru ea. Viaţa trebuie trăită şi dacă dragostea nu este reciprocă e un chin inutil, un rău care trebuie smuls din rădăcină până nu devii, aidoma lui Vasile, un sclav al unui vis, al unei imagini ireale.
Vasile pare să-mi citească gândurile, aşa că murmură, abia inteligibil:
Nu uita, omul care ştie că e iubit devine crud.
Parcă obosit de cuvintele şoptite ori de înţelesul lor ascuns, bătrânul rămase o clipă cu ochii proptiţi într-un fir de iarbă. Respiraţia îi devine mai rară, capul i se odihneşte de lemnul cioplit. Pare că a adormit. Un fior, un gând mă săgeată. Poate că nu a adormit, ci a plecat. Aşa că mă ridic brusc şi îmi văd de drum. Chiar nu am chef de complicaţii.
Arunc o privire peste umăr. Vasile pare senin, un zâmbet parcă i-a înflorit în colţul umed al gurii şi se târăşte încet, încet, cotropindu-i treptat întreaga faţă. Dar ochii închişi ascund ultima rămăşiţă de viaţă, cea care se zvărcolea uneori printre genele-i albe.
Un fuior de fum se opinteşte să răzbată spre cer din ţigara aproape stinsă.
Doar floarea albăstrie mai freamătă în mâinile noduroase. Lumina aceea din interior încă pâlpâie…

@Rareș Pintea/Flori de câmp