Insula

Insula (I) 

De când eram puşti îmi doream să am o insulă, doar a mea. Bineînţeles că nu mi-am permis una adevărată, aşa că peste ani mi-am făcut una. Am cumpărat 1000 mp de teren, apoi am săpat un şanţ de jur împrejur, care s-a umplut cu apa deviată din pârâul din apropiere. A rezultat o insuliţă aceeptabilă pe care mi-am construit un fel de baracă din lemn acoperită cu paie. O singură cameră, un pat, o masă, două scaune grosolan îmbinate şi multe cuie înfipte în pereţi pe post de mobilă. Accesul pe insulă se face cu ajutorul unei punţi rabatabile pe care o manevrez printr-un sistem complicat de funii şi pârghii. Nimeni nu poate veni la mine fără ca eu să imi doresc asta. Acolo, pe insulă, mi-am petrecut aproape tot timpul în ultimii ani. Nu ştiu cum, în apa împrejmuitoare apăruseră sute de peşti pe care îi prindeam cu o undinţă făcută dintr-o nuia, un fir de aţă, un dop de la o sticlă de vin si un ac cu gămălie. Aveam astfel hrana asigurată, plus că în jurul colibei crescuseră spontan salată, pătrunjel, muşeţel, mentă, ceapă şi alte plante ce puteau fi folosite pe post de hrană. Doar băutură, ţigări, pânze şi culori îmi aduceam din oraş. După un timp, pe insulă a crescut o vie care se căţăra sufocant pe colibă, iar într-un colţ al insulei prinse viaţă un prun. Făceau atâta rod încât am început să-mi prepar singur băutura în instalaţii artizanale. Uneori rămâneam acolo luni în şir fără să văd pe nimeni. Nici nu doream să văd pe cineva. Singurătatea nu mi se părea o povară. Pictam în neştire, apoi distrugeam tot, nemulţumit de rezultat. O luam apoi de la capăt. Eram singur pe lume, fără televizor, radio, frigider, maşină de spălat. Doar internet mi-am tras după o vreme, când am reuşit să mă conectez la reţeaua de electricitate, printr-un artificiu nu foarte ortodox. Cum spuneam, eram singur şi nu îmi păsa de nimeni. Asta până a apărut Măriuca. Din acel moment singurătatea a devenit un chin. Orele, minutele, clipele se dilatau la infinit. Nu mai puteam picta, nu mai mâncam, nu făceam nimic. Stăteam doar întins pe pat, aşteptând-o.
Şi ea trăia aceeaşi dramă dar, prin primăvară, a ales să rupă din viaţă o felie cât mai suculentă, fără să-i pese de nimic. Eu abandonasem lupta, mă cufundasem într-o tristeţe adâncă, fumam ţigară de la ţigară şi căutam alinarea în băutură. Eram mai tot timpul ameţit, pus pe harţă. M-am izolat de toţi şi de toate, experimentam singurătatea ca modalitate de a muri în viaţă. Ea se întâlnea și cu altcineva. Bineînţeles că a păstrat totul secret. Am aflat întâmplător. Când i-am spus a negat cu vehemenţă, apoi în faţa evidenţei a izbucnit violent. Continua să mintă cu atâta convingere încât eram pe cale să o cred. Nu m-am putut stăpâni şi i-am spus cât a decăzut, asta însemnând ruptura defininitivă dintre noi. Când mă înfurii spun mereu ce simt, cum văd eu lucrurile. Cu o sinceritate care doare. Aşa mi-am îndepărtat toţi prietenii. E falsă afirmaţia că sinceritatea îţi triază prietenii. Adevărul este mult mai crud. Îi îndepărtează definitiv. Nimănui nu-i place să îi spui în faţă ce crezi despre el. Cred că nici mie nu mi-ar place. Am un milion de defecte, o mulţime de apucături groaznice şi nu aş suporta ca cineva să mi le înşiruie pe aţă.
O săptămână am fost vraişte, nu ştiam cum să o salvez, să o opresc până nu era prea târziu. De fapt ea nici nu îşi dorea asta, încercările mele erau deja tardive. Cred că nici nu aştepta salvarea din partea mea. Nu m-am ridicat din pat decât pentru a-mi căuta ţigările şi băutura izbăvitoare. Cred că am slăbit zece kile. Când m-am uitat într-un ciob de oglindă abia m-am recunoscut. Simţeam nevoia imperioasă să povestesc cuiva prin ce trec dar nu aveam cui. Aşa că am părăsit insula şi m-am înfundat într-un birt din apropierea gării, populat cu figuri dubioase. L-am rugat pe unul dintre ei să mă lase să plâng pe umărul lui. A rămas cu gura căscată şi a vorbit cu glas tare, să-l audă toţi, mă, ăsta vrea să se spovedească. S-a făcut linişte. Toţi mă priveau curioşi. Apoi, mă, nene, dacă îmi dai zece lei te las să te spovedeşti. Am fost de acord. Am început să-i povestesc prin ce trec, cu amănunte pe care nu le-aş fi spus unui prieten. Tot. Absolut tot. Povesteam cu capul sprijinit pe umărul lui şi lăcrimam în barbă. Nici nu ştiu cum a trecut timpul. Se înserase şi o negură cenuşie acoperea birtul. Omul meu trase adânc din ţigară, făcu vreo zece rotocoale de fum albăstrui, apoi comentă plictisit. O trecut juma’ de oră, gata spovedania. Aşa ne înţelesem că îi dau zece lei pentru o jumătate de oră. Ok, am spus, îţi mai dau zece. Eram doar la începutul poveştii. Când am terminat, localul aproape se golise de muşterii. Vreo doi, care îşi traseră scaunele aproape de noi să-mi audă litania, adormiseră cu capul pe mesele murdare, pline de pahare în care fusese cândva rachiu. M-a costat o sută de lei plânsul pe umărul amicului împrovizat. Dar a meritat. Am ieşit în noapte ca într-un decor de film. Nu mai aveam lacrimi, nu mai aveam gânduri. Eram din nou pe cont propriu.

@Rares Pintea/ Insula

Reclame

Flori de câmp

Flori de câmp

Pentru Măriuca, fata care m-a făcut fericit într-o toamnă târzie, când eram foarte singur şi foarte trist, spuse badea Vasile, dând pe gât paharul cu horincă de poame. Apoi se rezemă de spătarul putred de amintiri oftând adânc, în timp ce în ochiul de sticlă, albăstriu ca ceriul verii, se vălătuceau imagini doar de el văzute. Nimeni nu-şi putea explica strania alergătură a chipurilor din ochiul bătrânului deşi toţi o vedeau oarecum, ori credeau că o văd, cert este că în astfel de momente ochiul cel sănătos prindea a zâmbi chipurilor ce se perindau prin mintea moşneagului, cu siguranţă chipuri de fătuci bălaie şi pline de viaţă, altfel nu s-ar fi explicat viaţa încăpută în ochiul celălalt, zâmbetul stafios aninat în colţul drept al gurii în timp ce, în cel stâng, fumega agonizant un ciot de ţigară de pe vremea războiului.
Părea singur în bufetul- scăpat neglijent de cineva pe o coastă de deal, doar el şi holograma unei Măriuci de pe vremuri care îl bântuie încă, blând însă, ca o gură de horincă înfuiorată sfios pe lângă un strop de miere străbătut de o rază târzie de soare. Da’ nu eşti supărat pe ea, bade Vasile? prinse a întreba un fecior tocmai din celălalt capăt al încăperii, cu siguranţă mai ştiutor decât mine, poate unul dintre cei care l-au ascultat de multe ori depănând amintiri din războiaie, din vremea foametei, a lăcustelor sau a molimelor.
Cum să te superi pe ea? răspunse bătrânul şi o scânteie, abia vizibilă, prinse viaţă în restul uitat al ţigării. O să afli, ai timp bugăt, că în viaţă fericirea e floare rară. Unii cred că poţi fi fericit adunând bogăţii, sau având prieteni printre domni ori umblând din muiere în muiere. Nu, dragul moşului, nu e aşe simplu şi nu tăţi oamenii au parte de fericire. Apoi dacă alături de ea am avut parte de zâle fericite, puţâne, nu multe e drept, nu poci fi niciodată supărat pe ea ci doar poci a-i mulţumi ei şi sorţii că ne-am întâlnit şi ne-am uitat împreună la ceriul înstruţat cu stele de deasupra Poienii Mărului.
Abia atunci observai în mâna scorburoasă a moşului, odihnind pe genunchi, o floare albăstrie, ciudată, străbătută de o rază de lumină scăpată printre scândurile încăperii. Nu am mai vazut o astfel de floare, cu o transparenţă şi un aer misterios care mi-au captat atenţia şi m-au făcut să-mi promit că voi găsi şi eu una şi o voi fotografia-o, încercând să captez astfel misterul, frumuseţea, parfumul ei, aparte, de bună seamă. Chiar când mă pregăteam să ies, sorbind ultima picătură de cafea, bătrânul- care păruse că îşi terminase povestea, adăugă: Aşe m-o întrebat şi ea odată, da’ nu îi fi supărat mine, şi io i-am zâs ce i-am zâs, nu ştiu dacă o înţăles ori ba. Da’ aşe să ştiţi că atunci când a fi să mor, oi muri cu un zâmbet liptit de faţă, că ultimul chip pe care l-oi vedea a fi al ei, aşe cum am văzut-o io în Poiana Mărului cu o floare albăstrie prinsă în păr, când ceriul părea că se îmburdă pe noi şi greierii atâta or cântat că or făcut gâlci la picioare.
Evident, floarea din mâinile moşului era tocmai floarea preferată a fătucii, iar hotărârea mea de a găsi şi poza una era acum şi mai mare. O babă, întâlnită în drum, îmi explică cum să ajung la poiana cu pricina, apoi o aud comentând cu jumătate de gură: şi dumneata ai ascultat poveştile lui Vasile, da’ să ştii că femeia aia o eczistat numai în capu’ lui prost, nu de-adevăratelea… Nu o iau în seamă, răutatea oamenilor răbufneşte deseori cu un elan greu de înţeles, mai ales dacă e vorba de poveşti ţesute între un fecior şi o fătucă, poveşti distorsionate de bună seamă de răii şi clevetitorii lumii.
Ajung uşor în poiană, e la un pas de sat însă are aerul că e dincolo de cele lumeşti. Imediat simţi că eşti într-o altă lume, evident fără să ştii cauza, mirosul de miere slobozit de flori te învăluie uşor, doar glas de păsări străpunge liniştea, subliniind parcă monotonia aparentă a corului de greieri care îşi eliberează cântul printre firele de iarbă. Găsesc flori albăstrii cu uşurinţă şi, în genunchi- ca într-o rugă solemnă, încep să le pozez, să găsesc cea mai potrivită încadrare, cel mai bun unghi şi, mai ales, cea mai nimerită cădere a luminii, astfel încât poza mea să prindă viaţă, să vibreze, la fel ca cea din mâna bătrânului.
Un fior tainic mă cuprinde, se insinuează subtil de-a lungul spinării arcuite.
O clipă greierii par a asculta ei însăşi melodia scăpată flegmatic printre picioarele lor păroase.
Şi vântul, da vântul, se transformă în mângâiere delicată şi caldă, degetele lui se plimbă abia simţit prin barba-mi încâlcită.
Văd aproape limpede cum paşi uşori, imateriali se însinuează în iarbă, mişcând imperceptibil florile.
Un foşnet … e părul bălai, greu, vălurind lumina şi vântul…
Atunci ştiu. Povestea bătrânului nu e scorneală.
Măriuca bântuie încă Poiana Mărului, la fel mintea şi sufletul omului.
Ea e prezentă acum, aici, mirosind sau doar admirând florile albăstrii, îngânând un cântec despre dragoste, despre acea dragoste care pârjoleşte în jur fără milă şi care nu se poate sfârşi fericit nicicând. O dragoste pe care ea, femeia telurică, nu o înţelege, o înspăimântă şi nu o doreşte.
Nicicând. Nicăieri.
Pozele mele sânt fade, nu au strălucire, nu au viaţă. Totuşi sânt clare, unele păstrează în memorie mângâierea dimineţii, aburii respiraţi de pământ şi transformaţi în perle. Dar floarea mea nu e vie, în ea nu licăreşte amintirea…
Plec, cu gândul să revin când, poate, lumina va fi alături de mine şi pozele vor putea şopti povestea celor doi, aşa cum a fost. Sub o poartă, badea Vasile pare că mă aşteaptă. Priveşte oarecum oblic în direcţia mea şi ştiu că urmează o confesiune. Mi s-a mai întâmplat. Uneori, chipul meu aspru, încadrat de o barbă dezlânată, tăcerea obositoare, uneori doar obosită, îndeamnă la spovedanie. Aşa că mă aşez pe bancă şi aştept.
De data asta nu am ghicit. Confesorul e mut. Pare chinuit de cuvinte. De cele care vor să iasă năvalnic din gura-i ştirbă, ca un blestem ori doar ca o rugă. Dar şi de cele care se încăpăţinează să rămână în întunericul definitiv al lumii, al nenaşterii. Aşa pare, pentru bătrân, cuvintele sunt inamici periculoşi, care odată strecuraţi afară zboară haotic, incontrolabil şi pleznesc peste faţă chipurile dragi. În urma lor doar lacrimi.
Da, cuvintele nu sânt prietenii omului.
Bătrânul Vasile, cu barba nerasă de două săptămâni, cu hainele ponosite, cu gura ştirbă, cleioasă, scârboasă, are viaţă doar în ochi. Uneori trişti, alteori melancolici, mai mereu umezi.
Ambii.
Rar, o sclipire, o fantomă defilând în ochiul de sticlă, cu hainele-i albe şi lungi, cu o coroniţă de flori de câmp, multe albăstrii.
Şi atunci, umerii moşului se îndreaptă uşor, un fior traversează corpul ăsta plecat deja spre dincolo.
Doar floarea albăstrie e vie cu adevărat, o lumină interioară continuă să palpite în ea.
Cuvintele nu îşi mai au rostul. Se pare că au fost eliberate cu mult timp în urmă şi şi-au făcut treaba. Ce a fost să fie spus, s-a spus. Nimic în plus.
Pentru mine, omul oraşului, obişnuit cu pixeli, camere foto, bliţuri, carduri, prelucrări, manipulări, internet, lumea virtuală cocoţată pe spatele celei reale, etc, etc, eşuarea lui Vasile în trecut, fie el şi cel proiectat de juna şi irezistibila Măriucă mi se pare exagerată, de neînţeles. Până la urmă toate femeile sânt mai mult sau mai puţin la fel. Niciuna nu merită să renunţi la tot pentru ea. Viaţa trebuie trăită şi dacă dragostea nu este reciprocă e un chin inutil, un rău care trebuie smuls din rădăcină până nu devii, aidoma lui Vasile, un sclav al unui vis, al unei imagini ireale.
Vasile pare să-mi citească gândurile, aşa că murmură, abia inteligibil:
Nu uita, omul care ştie că e iubit devine crud.
Parcă obosit de cuvintele şoptite ori de înţelesul lor ascuns, bătrânul rămase o clipă cu ochii proptiţi într-un fir de iarbă. Respiraţia îi devine mai rară, capul i se odihneşte de lemnul cioplit. Pare că a adormit. Un fior, un gând mă săgeată. Poate că nu a adormit, ci a plecat. Aşa că mă ridic brusc şi îmi văd de drum. Chiar nu am chef de complicaţii.
Arunc o privire peste umăr. Vasile pare senin, un zâmbet parcă i-a înflorit în colţul umed al gurii şi se târăşte încet, încet, cotropindu-i treptat întreaga faţă. Dar ochii închişi ascund ultima rămăşiţă de viaţă, cea care se zvărcolea uneori printre genele-i albe.
Un fuior de fum se opinteşte să răzbată spre cer din ţigara aproape stinsă.
Doar floarea albăstrie mai freamătă în mâinile noduroase. Lumina aceea din interior încă pâlpâie…

@Rareș Pintea/Flori de câmp

Năluca

abs 2017-34Povestea cu seninătatea celei care nu avea nimic de ascuns. Uneori zâmbea. Nu sânt sigur că eu eram destinatarul acelor zâmbete, poate zâmbea unor amintiri, pe măsură ce le depăna.
Mergea așa cum povestea. Senină, abia atingând pământul, cu părul fluturând în vânt.
Picta așa cum vorbea, așa cum pășea, cu teamă să nu strivească sufletele lucrurilor și ființelor așternute la picioarele noastre. Privea cerul înstelat și spunea, uite steaua aceea sânt eu, sau arăta spre un fir de iarbă spunând același lucru. În ochii ei era mereu primăvară, chiar și când își înfășurase trupul în culorile toamnei. O primăvară, captivă în propria toamnă.
Penelul ei nu tremura. Desena curbe și răspândea culori cu firescul anotimpurilor. Și întotdeauna în urma ei un câmp de flori își revărsa aromele, chiar dacă picta pietre. Fiindcă primăvara se încăpățâna să o locuiască.
Sau poate pentru că eu o priveam.

 

Mihail Sadoveanu Corespondenţa debutului 1894-1904

Carte:DSC01132

Corespondenţa debutului 1894-1904

Autor:

Mihail Sadoveanu

Editura:

Editura Minerva, 1977

Descriere:

17 x 24 cm, 232 pagini, stare bună, coperta de Florin Ionescu, ediţie îngrijită, note şi studiu introductiv de Savin Bratu, Constantin Mitru

Note:

Mihail Sadoveanu (1880-1961), romancier, nuvelist, povestitor, poet, politician, unul dintre magnificii literaturii româneşti. După ce a colaborat mai mulţi ani la diferite reviste culturale din capitală, Iaşi şi Paşcani, în 1904 îi apar primele volume : Povestiri, Dureri înăbuşite, Crîşma lui Moş Precu şi alte cîteva povestiri, precum şi primul roman– Şoimii, toate foarte bine primite de public şi critica de specialitate. Din punct de vedere literar este anul consacrării lui Sadoveanu pe scena autohtonă, de acum devenind o nume în domeniu, Nicolae Iorga afirmând chiar că 1904 este „anul lui Sadoveanu”. De aici încolo problemele financiare ale tânărului scriitor se estompează şi începe să ocupe diverse funcţii importante (de exemplu în 1910 devine directorul Teatrului Naţional din Iaşi, culminînd cu funcţia de vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale între 1947 şi 1961). Participă la înfiinţarea şi redactarea unor publicaţii, devine directorul altora, are o activitate literară intensă, astfel că devine, probabil, cel dintâi scriitor profesionist de la noi, adică putea şi a trăit de altfel, cel puţin o perioadă, doar din scris. După 1990 o serie de intelectuali au încercat să-l conteste, criticând colaborarea sa cu regimul autoritar instalat la noi după 1947 dar opera sa literară nu poate fi pusă la îndoială.

Dintre scrierile sale numeroase, menţionăm doar: Baltagul, Anii de ucenicie, Fraţii Jderi, Hanul Ancuţei, Dumbrava minunată.

Corespondenţa debutului 1894-1904, include scrisorile tânărului Sadoveanu către Enric Furtună, H. Coşoi şi Panauit Muşoiu, plus trei anexe incluzând indice de nume, de periodice şi de titluri de lucrări. O componentă importantă a volumului o constituie numeroasele note ale celor ce au îngrijit ediţia, acestea fiind mereu utile, lămuritoare şi chiar desăvârşind volumul într-un mod echilibrat şi profesionist.

Din punct de vedere al structurii volumului, corespondenţa cu Enric Furtună este cea mai întinsă şi mai interesantă, furnizând elemente importante celor ce doresc să înţeleagă şi să urmărească viaţa, frământările, devenirea marelui scriitor. Dacă suntem atenţi cu datele vom observa că Sadoveanu avea între 14 şi 24 de ani când îşi exprima opiniile- un amestec de copilării şi foarte clare impresii ori direcţii literare şi artistice. Va surprinde cu siguranţă maturitatea scriitorului care, la 17-18 ani, avea deja foarte clar în minte care sunt opţiunile literare cele mai bune, îşi exprima critic părerea despre diferiţi scriitori şi gazete ale epocii sau făcea corectură pertinentă pe textele prietenilor. Tânărul Sadoveanu milita încă din anii debutului său pentru o literatură cu specific naţional şi pentru utilizarea unei limbi literare autohtone, cât mai îngrijite şi mai ferite de neologisme. În repetate rânduri îi scria prietenului Furtună, la rândul său împlicat în activităţi literare, că militează pentru romane româneşti, scrise româneşte, cu eroi, fapte, rezolvări, situaţii tipice arealului autohton.

Mai puţin cunoscută dar destul de prolifică în acestă perioadă, este activitatea poetică a lui Sadoveanu, versurile sale fiind publicate în periodicele vremii, având evidente calităţi, astfel că o insistenţă în această direcţie ar fi generat, fără discuţie, un poet interesant. Ideile sale privind poezia, literatura în general, accentul pus pe originalitate, pe forţa cuvintelor utilizate, pe conţinutul textelor sunt cu adevărat impresionante pentru un tânăr de vârsta sa, fapt ce evidenţiază că talentul, facultăţile intelectuale de excepţie şi lectura susţinută şi bine aleasă sunt esenţiale pentru un scriitor adevărat. Cred că nu greşesc când afirm că şi astăzi, citirea cu atenţie a acestui volum, ar fi deosebit de utilă celor care cochetează cu ideea publicării unor texte literare, chiar şi celor care umplu în deja paginile unor reviste sau inundă internetul cu creaţiile lor nu totdeauna reuşite. Probabil că mulţi ar renunţa şi ar reveni cu picioarele pe pământ, ca după o beţie zdravănă.

De mare sensibilitate sunt şi paginile, e drept mai puţine, în care descrie greutăţile financiare din anii tinereţii, plimbările sale în mijlocul naturii, relaţiile cu diverse persoane şi personalităţi. Peste toate paginile se aşterne, molcom dar puternic în acelaşi timp, farmecul unui un talent indiscutabil, conştient de propria valoare, se profilează umbra unuia dintre scriitorii de seamă ai românilor de pretutindeni.

Preţ:

19 ron

COD: A/ST/TAV8/008