Categorie: Uncategorized

Jurnal de creație

De prin bibliotecă, în vremuri de #stauacasă:

Cred că omul, cînd este tînăr, e foarte imprudent și nu ține la viață, dar inteligența lui scade cu vîrsta. Ceea ce cîștigă prin prudență pierde prin lipsă de curaj. Dar de tineri mă simt legat mai mult pentru că-mi place prospețimea lor de gîndire, chiar dacă obrăznicia nu le stă întotdeauna bine. Ei mă vor da deoparte, așa cum eu i-am dat pe alții deoparte, dar nu de asta mă tem.

Este momentul să mă opresc. Sînt la o răscruce, imi datorez mie însumi foarte mult. Distanța pînă la țărmul Styxului e totdeauna de un milimetru, dar, parcursă, trebuie să afli tot ceea ce se mai poate afla. Trebuie să mă reîntorc la vechile ocupații, la studiile îndelungi care aduc după ele tăcerea, uitarea și sărăcia fizică, dar, vai, atît de utile! Destul cu remușcarea facilă! În mine au răsunat coarde imense, dar acum ceva moare în sufletul meu și nu de această moarte și de descompunere mi-e frică, mi-e frică de ideea pe care o las despre mine. Ceea ce m-a salvat de la ratare cred că a fost sentimentul că mă voi rata! Dacă aș fi întrebat care a fost sentimentul dominant în viața mea, aș răspunde fără ezitare: frica! M-am temut de tată meu, m-am temut de foame, m-am temut de viața organizată, mi-a fost frică de dragoste, de iubita din adolescență, simțind cum m-a trădat, mi-a fost frică pe urmă, oroare, de prietenul meu cel mai bun, pentru că el putea să spună cuiva ceea ce am gîndit eu cu cea mai mare îndrăzneală într-o seară în fața unui pahar de vin, mi-a fost frică de soția mea, de soțiile mele, mi-ar fi fost frică de oricine dacă nu m-aș fi ferit să mă înconjur de oameni mulți, mi-a fost frică pînă și de bogăția pe care aș fi reușit să o dobîndesc foarte ușor, mi-a fost frică de succes, de timp, de scurgerea lui nemiloasă; mi-a fost frică de perfecțiune pentru că, dincolo de ea, am bănuit, de fapt, sîngele și suferința ascunsă în orice lucru desăvîrșit…

Eugen Barbu/ Caietele Principelui, vol.I, pag. 20-21, Editura Dacia, 1972

Culorile vântului

”Culorile vântului”

 

Dacă tot am ajuns în vârf, acolo de unde se deschid zările şi se pot asculta şoaptele Lumii, mă opresc o clipă să admir oraşul. Pare o machetă pentru copii, înălţimea de la care-l privesc îl depopulează- oameni şi maşini dispar, rămân doar edificiile, liniile străzilor, panglica lucitoare a apelor, dealurile şi munţii care îl îmbrăţişează. Şi încerc, asemeni lui Vsevolod Ivanov, să văd Culorile vântului, dar mă forţez în zadar. Nu fac parte dintre cei dăruiţi cu harul de a vedea ceea ce nu se vede, însă mă bucur că el ne-a povestit şi nouă, acum aproape o jumătate de veac, cum vântul Siberiei poate fi şi aspru şi mângâietor, când vânăt, când cenuşiu, uneori prieten, alteori duşman.

Nu văd astăzi culorile vântului care se plimbă tăcut prin oraşul meu. Dar, ca prin vis, mă văd în pantaloni scurţi alergând după minge în parcarea din CIL sau jucând Ţurca cu prietenii din cartier. Sunt toţi acolo, strigând unii la alţii, râzând fără griji, majoritatea juliţi la genunchi. Fericiţi. Mă văd cum sunt acum, afundat comod în scaunul negru capitonat, cu degetul oprit o frântură de timp deasupra tastaturii, nedumerit parcă, întrebător. Şi o lacrimă pare să se prelingă din ochiul stâng, reflectare a neputinţei, a frustrării, că întrebările rămân mereu fără răspuns, că răspunsurile nu se găsesc nici în cărţile de ieri, nici în cele de azi. Mă văd, mâine, pe acelaşi scaun comod, privind spre dealul drag pe care nu pot să-l mai urc, dar pe care îl cercetez totuşi zilnic, cu gândul, cu amintirile…

Aici pe deal am învăţat să privesc, să văd ceea ce mi se arată, să-i înţeleg pe cei care au privit înaintea mea şi au avut timpul şi dispoziţia sufletească să priceapă, să admire şi să iubească ceea ce văd. Privesc valea împreunată cu dealurile ca un zip-zar uriaş, armonia ei indiscutabilă cu Lumea, aura albăstruie care o însoţeşte aproape tot timpul. Misterul care o învăluie, privită de aici de sus, farmecul, tremurul abia perceptibil al zărilor. Şi nu-mi mai este greu să văd, la rândul meu, mormintele de uriaşi, înşiruite unul după altul după un ritual cosmic, paznici definitivi ai lumii apuse. Par a fi gata oricând să se trezească, să se scuture de pământ, stânci şi copaci, să-şi întindă mâinile spre dezmorţire în cele patru zări, să pornească legănându-se spre Ţara lor, ţară lăsată nouă moştenire vremelnică.

Privind depărtările mereu aburite, mereu schimbătoare, nu-mi este greu să-i văd pe cei care au fost înaintea mea aici, scrutând la fel orizontul, ştiind că de acolo de undeva o să vină cete barbare. Mai întîi vor fi văzut lumina torţelor străpungând negura, apoi vor fi auzit zăngănitul armelor, nechezatul cailor, strigătele disperate ale femeilor şi coconilor. La fel ca în Deşertul tătarilor pericolul vine de dincolo, din negură, din teamă, din nesiguranţă, din întuneric. Pot rezista oare zidurile când frica s-a înşurubat deja în sufletele oştenilor?

Recunosc, nu pot vedea culorile vântului. Nu pot nici să-i înţeleg vorba, când aspră, când duioasă. Dar în timp ce privesc valea înstruţată de ceaţă, simt cum vântul mă împresoară din spate blând, cum şopteşte cu glas de frunze şi flori, cum miroase a miere şi iarbă şi fân. Degetele lui catifelate mă mângâie pe spinare, şoaptele lui mă adorm dar devin conştient cum un fior urcă încet pe linia arcuită a trunchiului până ce părul de pe ceafă mi se zbârleşte ca lupului alb care-şi vede umbra proiectată pe discul inoxidabil al lunii. Atunci ştiu că vântul călduţ şi mătăsos mă dezbracă gingaş de încă o frunză, mă dezgoleşte în fiece clipă de viaţa mea, de amintirile mele, de carnea mea.

Aşa plecăm- dezfrunziţi de vânt şi de timp, clipă de clipă, ceas de ceas, până nu rămânem decât un sac de oase albit de amintiri şi de uitare. Intrăm în armonie cu Lumea şi nu este nimeni care să ne oprească, nu este nimeni care să ne întoarcă din drum.

@Dan Moldovan

https://maramuresh.wordpress.com/2013/08/01/culorile-vantului/

@Dan Moldovan

Preluată de pe :

https://maramuresh.wordpress.com/2013/08/01/culorile-vantului/

Cimitirul piraților

De prin bibliotecă, în vremuri de #stauacasă:

Priveliștea iernii cumplite mi-a adus mai întîi o pace deplină, pacea pustiului desăvîrșit, cînd toate înfățișîndu-ți-se în alb și negru te recompun altfel decît te stiuseși tu însuți, te modifică și îți dau iluzia armoniei. Nimenea nu te cunoaște mai bine decît vîntul cu aripi albe, cel care cîntă duios, cel ce-și scutură capul, dezlănțuitul, nebunul. Îl lăsam să-mi repovestească viața și să-mi troienească toate părțile ei negre, toate mocirlele prin care am trecut.

Dar cu vremea, pereții se strînseră amenințători în jurul meu. Singurătatea se prefăcu într-un gol străveziu și începu să mă absoarbă ca un ochi enorm cu pupilă amenințătoare. Auzeam sunete de corzi metalice, și o senzație de imponderabilitate mă sufoca. Numai gîndul că undeva rămaseră încă bătrînii, așteptîndi-și sfîrșitul, punea apăsării o imperceptibilă surdină.

Ieșeam intr-una pe cheiul înzăpezit și îi întîlneam fără ca ei să mă vadă.

Se mișcau din ce în ce mai greu, erau cu fiece zi mai livizi, mai spectrali. Pînă cînd, simțindu-și moartea apropiată și înspăimîntați de imaginea viitoare a propriilor cadavre, sortite să zacă neîngropate, neputincioși cum erau, începură să înainteze pe dig și să-și dea drumul, căzînd și pierind în valuri. Unul cîte unul s-au dus, ținînd în brațe cîte-un cîine mic, cu care împreună dispăreau în marea turmentată de viscole.”

A.E. Baconsky/ Echinoxul nebunilor și alte povestiri/Editura pentru Literatură/1967

Fragment din povestirea Cimitirul piraților

Unde ni sunt visătorii…

Versuri din alte timpuri, alte conjuncturi, în vremuri de #stauacasă:

 

Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?…
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Unde ni sunt visătorii/ Alexandru Vlahuță/ Fragment
Poezie apărută la 10 mai 1901 în revista ”Semănătorul”

E văpaia durerii, pe care o simt oamenii cei mai presus de gloate. E aceiaşi hiperbolică durere pe care o simt astăzi toţi acei într’aripaţi la suflet, cari văd şi înţeleg aceia ce nu toţi oamenii văd şi înţeleg. Şi atunci, nu e drept că, evocând astăzi amintirea cântăreţului gânditor, care acum cinci ani şi-a lepădat vestmântul pământesc, plecând dela noi, din voia Celui mai presus de voia tuturor, să ne gândim că versurile profetice de mai sus se potrivesc admirabil şi împrejurărilor de azi ?

Unde ni sunt visătorii” să ni-arate în zare coloanele de marmore ale Cetăţii, spre care cei mai buni dintre noi năzuiesc? Unde sunt cântăreţii cari, renunţând la formele şchioape şi schiloade ale versului frivol, să ni cânte speranţele viitorului în versuri încărcate de gânduri şi foc ?

Leontin Iliescu/ Universul Literar /1925/ Fragment din articolul ”Unde ni sunt visătorii” dedicat poeziei lui Vlahuță

 

Globalizare

cartifaine

Globalizare  

… în satul global sunt mai tăcut decât acasă,
în cătunul meu, cu o sută de fumuri;
sticla şi betoanele nu freamătă
la adierea uşoară a vântului,
cucul nu cântă la venirea primăverii.
Nimeni nu se opreşte la răscruci
să-şi ia adio de la cei rămaşi.

@Rares Pintea/Globalizare

Vezi articolul original