Neguri 
eu m-am iubit cu fata pădurii,
şopti umbra, mai încet, mult mai înlăuntrul său,
apoi am murit, cred…
lacrimile meşterului au căzut pe lemnul mângâiat cu drag
şi au săpat cuvinte nevăzute
albastrul lemnului era acum săgetat de litere aurii,
mâna sa mângâia absent crucea
privirile lor s-au întâlnit, posibil accidental;
ea, cu ochii de un verde dureros, arhaic,
cu sânii imenşi sprijiniţi pe masă;
căutând sprijin în ochii lui
negăsindu-l
ochii lui erau absenţi încă
ochii lui purtau cenuşa trecutului sfărâmată între pleoape
inima lui, acoperită de zgura amintirilor…
dar privirile lor s-au întâlnit;
ea a tăcut insă; el nu a răspuns
apoi fluierul a tăcut şi lacrimile s-au oprit;
ceaţa continua să persiste,
lăsând capetele lor să plutească nefiresc,
capete fără trupuri,
amintiri fără viitor, gânduri lipsite de ecou…
fata cu ochi verzi, dureroşi, deveni şi mai frumoasă,
nici ea nu suporta atâta frumuseţe;
se lăsă să alunece cu totul în ceaţă
el oftă doar
cel care s-a iubit cu fata pădurii nu avea umbră,
ştia oare?
@Rareș Pintea/ Neguri
cartifaine 